Select Page

Datoriile creștinului

162. Care este rostul legilor morale ? 

Din cele spuse până acum am înţeles că creştinul trebuie să se călăuzească în viaţă după legile morale. Acestea îi arată datoriile prin împlinirea cărora îşi poate întocmi viaţa potrivit voii lui Dumnezeu şi dobândi mântuirea sufletului.

163. Care sunt aceste datorii ale creştinului ? 
Datoriile creştinului le-a arătat lămurit Mântuitorul în răspunsul dat unuia dintre ispititorii Săi, care voia să cunoască cea mai mare porunca din Lege, zicându-i: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca şi aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).
Aşadar, creştinul are datorii către Dumnezeu, către sine însuşi şi către aproapele.
Despre ele s-a vorbit în partea de mai înainte. De aceea acum le arătam la un loc, dar numai pe scurt.

164. Care sunt datoriile către Dumnezeu ? 
Creştinul este dator să se străduiască să cunoască pe Dumnezeu şi să recunoască în El pe Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul sau şi numai Lui să-I slujească cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca întâi a Decalogului, precum şi Mântuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de către diavol: “Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4, 10).

165. În ce chip slujeşte creştinul lui Dumnezeu ? 
Creştinul slujeşte lui Dumnezeu prin însuşirea şi punerea în lucrare a celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, precum şi prin împlinirea conştiincioasă a tuturor actelor de cult, după rânduiala sfintei noastre Biserici Ortodoxe (rugăciunea, serbarea Duminicii şi a celorlalte zile de sărbătoare, cinstirea îngerilor, a sfinţilor, a sfintelor moaşte, a sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, locurilor, lucrurilor şi numelor sfinţite de Dumnezeu, ţinerea jurământului şi votului, mărturisirea fără sfială şi teama a învăţăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, după pilda Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Mucenici).
Despre acestea s-a vorbit mai înainte.

DATORIILE CĂTRE SINE ÎNSUŞI

166. Ce înţelegem prin datoriile creştinului către sine însuşi ? 
Pentru a putea face faţă aşa cum se cuvine diferitelor trebuinţe ale vieţii şi pentru a-şi îndeplini menirea sa morală, creştinul are nevoie de pregătire sufletească şi trupească. Această pregătire o au în vedere tocmai datoriile către sine însuşi. Prin mijlocirea lor, puterile şi însuşirile credinciosului, ajutate de harul sfinţitor, înfloresc şi rodesc binefăcător în viaţă .

167. De cate feluri sunt datoriile catre sine însuşi ? 
Datoriile către sine însuşi sunt de două feluri: unele privesc întreaga fiinţă a credinciosului, iar altele, fiecare parte alcătuitoare a fiinţei sale, adică sufletul şi trupul.

168. Care sunt datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă ? 
Datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi de seamă: cinstirea de sine, dragostea de sine şi smerenia.

169. Ce este cinstirea de sine ? 
Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu care Dumnezeu l-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi.
Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-l deosebesc de toate celelalte făpturi. Credinţa creştină îi arată că numai omul este creat “după chipul lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27); că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că este “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19) şi chemat la fericirea veşnica. Faptul acesta, de bună seama, trebuie să-i fie creştinului îndemn puternic de a preţui după cuviinţă darurile şi vrednicia cu care l-a înzestrat Dumnezeu numai pe el, adică îndemn puternic de a se cinsti şi respecta pe sine.

170. În ce chip îşi arată creştinul cinstirea de sine ? 
Creştinul îşi arată cinstirea de sine, pe de o parte, prin ferirea de faptele rele, care întunecă şi înjosesc chipul lui Dumnezeu în el; iar pe de altă parte, prin săvârşirea faptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui celui bun.

171. Ce este cinstea sau numele cel bun ? 
Cinstea, numele cel bun sau onoarea este recunoaşterea de către ceilalţi semeni a vredniciei morale şi a muncii cuiva. Ea se câştigă prin năzuinţa firească a credinciosului de a-şi îndeplini conştient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine.
În Sfânta Scriptură se spune că “Un nume bun este mai de preţ decât bogăţia” (Pilde 22, 1). Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute. De aceea, datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa.

172. Care sunt foloasele cinstirii de sine ? 
Cinstirea de sine este un scut puternic împotriva ispitelor păcatului, îndemn tare de a stărui şi înainta în virtute, izvor bogat al dragostei şi mulţumirii către Dumnezeu pentru darurile primite, precum şi al dragostei către aproapele care şi el, asemenea, este creat după “chipul lui Dumnezeu”.

173. Care sunt păcatele împotriva cinstirii de sine ? 
Păcatele împotriva cinstirii de sine sunt: înjosirea prin făţărnicie, linguşirea, vieţuirea păcătoasa şi nepăsarea faţă de cinstea proprie.

174. Ce este dragostea de sine ? 
Dragostea de sine este virtutea prin care creştinul, întărit de harul sfinţitor, năzuieşte să-şi dezvolte darurile primite de la Dumnezeu şi să-şi desăvârşească viaţa, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Deci, pe când dragostea firească de sine se cuprinde în imboldul păstrării vieţii, virtutea dragostei de sine se arată prin păstrarea, sporirea şi bună întrebuinţare a darurilor primite de la Dumnezeu.

175. În ce chip îşi arată creştinul dragostea de sine ? 
Creştinul îşi arată dragostea de sine prin grija faţă de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti şi de mântuirea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: “Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?” (Matei 16,26), precum şi prin grija pentru sănătatea trupului şi pentru folosirea lui in slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui.

176. Care sunt foloasele dragostei de sine ? 
Virtutea dragostei de sine, fiind nedespărţită de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, este neapărat necesară pentru mântuire. Fără ea, creştinul nu poate împlini lucrul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu în această viaţă, nu poate fi stăruitor în bine şi nici nu poate folosi bine virtuţile creştineşti. Ea înfrânează poftele rele, duce la ferirea de păcat şi la împodobirea cu alese virtuţi creştine.

177. Care sunt păcatele împotriva dragostei de sine ? 
Păcatele împotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, în ura de sine, aratată prin săvârşirea de fapte rele, precum citim în Sfânta Scriptură: “De vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Rom. 8, 13).

178. Ce este smerenia ? 
Smerenia, întâlnită cu adevarăt numai în religia creştină, este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele. “Ce ai, pe care să nu-l fi primit; iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit ?” (I Cor. 4, 7).
Dar pentru ca, pe lângă însuşiri bune, fiecare om are şi slăbiciuni, smerenia mai cere ca fiecare să-şi recunoască şi slăbiciunile sale, precum şi să recunoască în acelaşi timp şi părţile bune ale aproapelui.
Aşadar, smerenia nu se împotriveşte cinstirii şi dragostei de sine. Dimpotrivă, cu cât creştinul este mai pătruns de înaltă vrednicie a firii sale şi de înălţimea chemării sale, cu atât mai mult el va şti să preţuiască şi darurile date de Dumnezeu lui şi aproapelui, recunoscându-şi totodată atât slăbiciunile sale, cât şi dependenţa sa întru toate de Dumnezeu.

179. Este smerenia necesară mântuirii ? 
Da, pentru că fără smerenie nu poate avea loc lucrarea eficientă a harului dumnezeiesc, nici credinţa desăvârşită, nici rugăciunea cuviincioasă, nici pocăinţa adevărată şi nici stăruinţa în bine.
Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuţi creştine, fiind cu drept cuvânt numită temelia lor. Aşa, de pildă, credinţa este smerenie a minţii; ascultarea, smerenie a voii; pocăinţa, smerenie a poftelor şi a patimilor. De aceea Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli îndeamnă cu multă stăruinţă, prin cuvânt şi pildă, la împodobirea cu virtutea smereniei: “Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând Şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29), spune Mântuitorul, Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit într-atât încât a luat chipul neputinţei noastre şi S-a făcut om. El a trăit o viaţă plină de lipsuri, urmărind împlinirea lucrării de mântuire a oamenilor, iar nu strălucirea trecătoare a vieţii pământeşti.
De aceea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă la smerenie, spunând că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).
Pilde alese de smerenie găseşte creştinul în viaţa Maicii Domnului şi a celorlalţi sfinţi.

180. Care sunt însuşirile smereniei ? 
Smerenia creştină trebuie să fie:

    • 1) Curată, adică să pornească cu adevărat din inimă; altfel ea este făţărnicie şi mândrie tăinuită;
    • 2) Să fie unită cu adevărată cinstire şi dragoste de sine şi cu încrederea în Dumnezeu; altfel ea este slăbiciune vinovată;
    • 3) să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările; altfel ea nu are nici o valoare morală.

181. Care sunt roadele smereniei ? 
Roadele cele mai de seama ale smereniei sunt:

    • 1) Ascultarea de Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de El;
    • 2) Căinta pentru păcate şi dorul după conlucrarea cu harul sfinţitor (I Petru 5, 5);
    • 3) Pacea sufletului (Matei 11, 29); 4) înfrânarea imboldului după laude şi măriri deşarte;
    • 5) Cinstirea, dragostea, dreptatea şi îngăduinţa faţă de aproapele.

182. Care sunt mijloacele pentru câştigarea smereniei ? 
Mijloacele potrivite pentru câştigarea smereniei sunt:

    • 1) Rugăciunea pentru dobândirea ajutorului lui Dumnezeu;
    • 2) Luarea aminte la învăţătura Mântuitorului, la pilda vieţii Sale şi a sfinţilor;
    • 3) Cunoaşterea adevărata de sine, căci cine se cunoaşte bine pe sine şi îşi cunoaşte însuşirile sale bune, dar şi slăbiciunile şi pornirile sale pătimaşe şi are voinţa să le stăpânească, poate evita faptele rele şi stărui în cele bune.

183. Care sunt păcatele împotriva smereniei ? 
Păcatele împotriva smereniei se cuprind în mândrie, adică în patima de a se înălţa pe sine peste măsură, din care răsar multe alte rele. “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Căci, pe când mândria este moartea virtuţilor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţă virtuţilor.
Păcat împotriva smereniei este şi înjosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrări nefolositoare.

184. Care sunt datoriile creştinului faţă de sufletul său ? 
După învăţătura sfintei noastre Biserici, sufletul este creaţie dumnezeiască, chipul lui Dumnezeu în om, partea spirituală şi nemuritoare care-l deosebeşte pe om de orice altă făptură, deci partea cea mai de preţ a fiinţei sale.
Din această cauză, datoriile către suflet sunt cele mai sfinte pentru creştini. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om spre a trăi viaţa pământească potrivit legilor morale şi a dobândi fericirea cerească.
Puterile sufleteşti sunt: mintea, vointa şi simţămintele.

185. În ce se cuprinde grija faţă de minte ? 
Mintea este puterea sufletească prin care omul cunoaşte şi înţelege lucrurile. În ea a sădit Dumnezeu năzuinţa de a cunoaşte adevărul, de a pătrunde în tainele lumii create şi a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe.
Datoria creştinului este de a înlesni această năzuinţă şi lucrare a minţii sale şi de a-i da prilej să-şi adune cunoştinţe bogate şi temeinice, prin care se ridică şi înfloreşte viaţa.
Îndeosebi, creştinul trebuie să se îngrijească de luminarea şi înzestrarea minţii sale cu învăţătura propovăduită de sfânta noastră Biserică Ortodoxă în care se cuprind adevărurile veşnice, descoperite de Dumnezeu. Practica vieţii creştine a dovedit că învăţătura creştină este izvor nesecat de cunoştinţe folositoare şi că nu este trebuinţă a vieţii care să nu poată fi îndrumată spre bine, în lumina ei. Căci “mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclia care lumineaza sufletul”, spune Sfântul Antonie cel Mare 641 (Filocalia, vol. 1, p. 27).
Creşterea bună în familie, învăţămintele din şcoală, aşezămintele culturale, bibliotecile cu cărţi bune şi mai ales Biserica, cu slujbele ei şi cu propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, pun la îndemână credinciosului mijloacele potrivite pentru împlinirea datoriei de a-şi lumina mintea.

186. În ce chip poate păcătui creştinul împotriva acestei datorii ? 
Împotriva acestei datorii creştinul poate păcătui prin nepăsarea faţă de adevăr şi îndeosebi faţă de adevărul creştin şi prin lenea de a-şi însuşi cunoştinţele roditoare de bine vremelnic şi veşnic.

187. În ce se cuprinde grija faţă de voinţă ? 
Voinţa este puterea sufletească prin care omul îşi aduce la îndeplinire gândurile şi dorinţele sale. În ea a sădit Dumnezeu năzuinţa spre bine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, voinţa omului a fost îndreptată numai spre bine. În urma păcatului strămoşesc însă, slăbindu-i-se puterea, ea s-a îndreptat mai mult spre rău, fără să-şi piardă însă puterea de a se hotărî şi spre bine. Mântuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recâştigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile voinţei spre rău. Astfel, având ajutorul dumnezeiesc, datoria creştinului este ca, prin virtutea înfrânării şi a bărbăţiei, să-şi întărească puterea voinţei sale, încât aceasta, în chip statornic, să se îndrepte numai spre împlinirea faptelor bune. “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21).
Statornicia voinţei omului pe calea binelui se numelte caracter moral. Omul ămpodobit cu caracter moral nu se lasp abptut din calea binelui, oricâte greutăţi, ispite li primejdii ar întâlni. El îşi îndeplineşte totdeauna în chip deplin datoriile sale, ţine seama de drepturile semenilor săi, caută să fie folositor obştii, iar prin viaţa şi faptele sale îşi dă silinţa să fie pildă bună altora.
Împotriva datoriei de a-şi întări voinţa spre bine, se păcătuieşte îndeosebi prin neînfrânarea poftelor şi a pornirilor rele.

188. În ce se cuprinde grija faţă de simţăminte ? 
Simţămintele, prin care credinciosul îşi dă seama de ceea ce este frumos, plăcut şi bine, sau neplăcut şi rău, au mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii sale religios-morale. De altă parte însă, simţămintele omeneşti sunt supuse rătăcirii mai mult decât celelalte puteri sufleteşti. Din această pricină, datoria creştinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, să-şi stăpânească cu mintea şi cu voia simţămintele şi să le îndrumeze astfel încât ceea ce vor spune ele că-i plăcut, bun, frumos şi moral să fie într-adevar aşa.

189. Prin ce mijloace se poate face acest lucru ? 
Simţămintele pot fi îndrumate şi întărite în binele moral prin înfrânarea patimilor, prin citirea cărţilor ziditoare de viaţă morală şi îndeosebi a celor cu cuprins religios, prin admirarea frumuseţilor naturii, prin muzică aleasă, pictură frumoasă s.a.
Simţămintele curate se nasc în sufletul credinciosului prin citirile din Istoria sfânta despre dragostea de oameni a lui Dumnezeu, arătată de Mântuitorul, despre curajul Sfinţilor Apostoli în propovăduirea învăţăturii creştine sau despre statornicia în credinţă a sfinţilor mucenici.
De asemenea psalmii, rugăciunile, sfintele slujbe, cântările şi pictura religioasă sunt izvor de învăţăminte înalte.
Simţămintele produc fiori sufleteşti, care duc la hotărâri tari, la poăainţă şi la însufleţire spre fapte bune.

190. Care sunt datoriile creştinului către trupul său ? 
Datoriile creştinului către trupul său se cuprind, pe scurt, în grija de viaţă şi de sănătatea lui.
După învăţătura creştină, trupul este zidire a lui Dumnezeu, locuinţă şi slujitorul sufletului. El ia parte la primirea Sfintelor Taine şi este menit pentru învierea şi preamărirea în viaţa cea de după moarte (Rom. 8, 11).
Pe de altă parte, de trup este legată viaţa pământească, în timpul căreia creştinul trebuie să-şi pregătească mântuirea, după cuvintele Mântuitorului: ” Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).
Viaţa având un astfel de preţ, creştinul are şi datoria şi dreptul de a o păstra şi apăra, atât pentru el cât şi pentru obşte, precum cere şi porunca dumnezeiască: “să nu ucizi”.

191. Viaţa nu poate fi nicicând jertfită ? 
Viaţa trupească este un bun însemnat, dar nu cel mai mare bun al credinciosului. De aceea şi datoria pentru păstrarea ei nu este fără margini. Sunt împrejurări în care primejduirea şi jertfirea vieţii este chiar o datorie. Astfel, Sfintii Apostoli au îndurat prigoniri şi moarte pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii. Sfinţii Mucenici au preferat să moară decât să se lepede de Mântuitorul, împlinind cuvântul Domnului, care spune: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28). Pe de altă parte, preoţii, medicii, îngrijitorii celor cuprinşi de boli molipsitoare îşi pun adesea viaţa în primejdie, ca şi soldaţii care apăra patria. Împlinirea conştiincioasă a datoriilor legate de chemarea lor le cere acest lucru pentru binele obştesc.
Aşadar, sunt împrejurări care cer primejduirea şi chiar jertfirea vieţii, dar numai pentru bunuri de preţ înalt şi din dorinţe curate, iar nu din dorinţa de a fi lăudat de oameni.
În afară de astfel de împrejurări deosebite, datoria creştinului este de a-şi păstra viaţa trupului şi a îngriji de sănătatea lui. Căci, cu cât trupul este în mai bună stare, cu atât slujeşte mai bine sufletului.

192. În ce chip se îngrijeşte creştinul de sănătatea trupului ? 
Creştinul se îngrijeşte de sănătatea trupului prin:

    • 1) Hrana potrivită şi cumpătare, căci omul mănâncă pentru a trăi şi nu trăieşte pentru a mânca. Iar după pilda Mântuitorului şi învăţătura Sfinţilor Apostoli, creştinul trebuie să ia totdeauna mâncarea cu “binecuvântare”, adică cu rostire de rugăciuni înainte şi după masă (I Tim. 4,4, 5).
    • 2) Îmbrăcăminte trebuitoare pentru înfăţişarea cuviincioasă şi pentru ocrotirea trupului de schimbările vremii.
    • 3) Locuinţă sănătoasă, pentru cuvenită odihnă şi adăpostire. Datina creştinească cere ca locuinţa creştinilor să fie împodobită cu icoane şi cu sfânta cruce.
    • 2) Curăţenie în îmbrăcăminte şi locuinţă, precum şi curăţenie a trupului.
    • 5) Munca şi exerciţii trupeşti, care întăresc puterile şi-l menţin pe om în bună stare sufletească. Pentru că a trăi înseamna a munci. De aceea este datoria fiecărui creştin să-şi aleagă cu multă chibzuinţă şi să se pregătească cu îngrijire pentru o anumită muncă, după însuşirile şi puterile sale.
    • 6) Vindecarea sănătăţii zdruncinate de boli. Desigur, creştinismul priveşte bolile: sau ca pedepse meritate pentru păcat şi mijloace pentru pocăinţă, ca de pildă: lepra lui Ghiezi, slăbănogul de 38 de ani; sau ca mijloace pentru întărire în virtute, ca de pildă suferinţele dreptului Iov sau ca prilejuri pentru arătarea puterii lui Dumnezeu, ca de pildă vindecarea orbului din naştere. De aceea, creştinul îndură bolile cu răbdare şi cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu şi se roagă Lui să-i aducă uşurare şi vindecare. “Fiule ! În boala ta nu fi nebăgător de seamă, ci te roagă Domnului şi El te va tămădui” (Int. Sir. 38, 9).
    • Dar aceasta nu înseamnă că creştinul trebuie să aştepte vindecarea numai prin rugăciune şi prin mijloacele religioase; adică să aştepte ca Dumnezeu să facă mereu minuni cu el. Datoria lui este să ceară şi ajutorul medicului şi să folosească medicamentele arătate de el. “Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca şi pe el l-a făcut Domnul… Domnul a zidit din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele” (Int. Sir. 38, 1, 4).
    • Dacă şi-a recâştigat sănătatea, creştinul trebuie să aducă laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, asemenea leprosului vindecat (Luca 17, 15).
    • 7) Odihna. Datoria muncii cere şi dreptul la odihnă pentru reîmprospătarea puterilor şi susţinerea sănătăţii. Mântuitorul însuşi, ca om, avea trebuinţă de odihnă şi se odihnea (Ioan 4, 6). Cel dintâi mijloc pentru odihna este somnul. Astfel, muncitorul conştiincios nu va renunţa la el pentru plăceri, dar nici nu va pierde timpul lucrului cu somnul. Timp de odihnă sunt şi duminicile şi zilele de sărbători, când creştinul îşi întrerupe munca din cursul săptămânii şi după participarea la Sfânta Liturghie şi ascultarea cuvântului dumnezeiesc, se odihneşte şi-şi reface puterile sale, meditând la cuvântul lui Dumnezeu şi făcând fapte bune faţă de aproapele.

193. Opreşte Biserica participarea la bucuriile şi plăcerile vieţii ? 
Sfânta noastră Biserică nu opreşte participarea la bucuriile şi plăcerile vieţii. Dimpotrivă, le consideră trebuitoare pentru sănătatea şi buna stare a credincioşilor. Ea cere însă ca ele să nu fie păgubitoare nici trupului şi nici sufletului, să nu răpească din timpul de muncă şi să fie cu măsură.
Plăcerile sunt felurite. Unele mai mult pentru recrearea trupească, iar altele mai mult pentru recrearea sufletească. Astfel, cei ce lucrează cu mintea găsesc recreaţie şi plăcere în exerciţiile trupeşti, iar cei ce lucrează cu braţele, în ocupaţiile minţii, pentru a ţine cumpănă dreaptă între puterile trupeşti şi cele sufleteşti.
Folositoare pentru toţi sunt exerciţiile trupeşti, plimbările cu admirarea frumuseţilor naturii, muzică aleasă, teatrul şi cinematograful cu cuprins moral şi sănătos şi fără îndoială, citirea cărţilor roditoare de viaţă morală.
Odihna şi recrearea bună îi aduc credinciosului mulţumire şi puteri noi pentru reînceperea muncii obişnuite. Recrearea rea însă îi aduce descurajare şi dezgust faţă de muncă.

194. Care sunt păcatele împotriva datoriei de a se îngriji de viaţă şi sănătatea trupului ? 
Cele mai mari păcate împotriva vieţii şi sănătăţii trupului sunt:

    • 1) Primejduirea şi distrugerea vieţii;
    • 2) Ciuntirea de sine, prin care cineva urmăreşte să devina nepotrivit pentru muncă. Dacă aceasta se face însă cu scopul de a-şi păstra viaţa, de pildă extirparea unui mădular bolnav, atunci ea este chiar o datorie;
    • 3) Lenea;
    • 4) Îmbuibarea cu mâncare şi băutură;
    • 5) Nestăpânirea patimilor care macină sănătatea trupului;
    • 6) Nebăgarea în seamă a bolilor şi lipsa de măsuri pentru preîntâmpinarea lor sau pentru vindecare.

195. Pentru împlinirea datoriilor către sine însuşi, are creştinul nevoie de bunuri materiale ? Ce învaţă sfânta noastră Biserică despre bunurile materiale ?
Dumnezeu, după ce a creat pe cei dintâi oameni, i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul. Apoi a zis Dumnezeu: “Iată vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi vouă hrana voastră” (Fac. 1, 28-29).
Aşadar, bunurile materiale sunt darurile lui Dumnezeu către om, pentru susţinerea vieţii şi pentru îndeplinirea feluritelor trebuinţe legate de ea. Stăpânul lor deplin este Dumnezeu, Creatorul întregii zidiri. Omului îi sunt date bunurile materiale numai spre buna administrare, chivernisire şi folosire, având a da seama de ele, ca de orice faptă a sa.

196. Are fiecare om dreptul la bunurile materiale ? 
Bunurile materiale fiind neapărat trebuitoare vieţii, de bună seama că fiecare om are dreptul la ele. Ele trebuie să fie însă câştigate prin muncă proprie, cinstită, iar nu prin exploatarea muncii altora, căci citim în Sfânta Scriptură: “Dacî cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).

197. Condamnă Biserica bogăţia în sine ? 
În urma păcatului strămosesc, oamenii abătându-se de la legea lui Dumnezeu, împărţirea bunurilor pământeşti de către ei nu s-a făcut niciodată cu dreptate. Unii, mai puternici, asuprind pe semenii lor mai slabi, şi-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplină, iar alţii, mai slabi, au rămas asupriţi şi în suferinţă.
Creştinismul a adus şi aici o îndreptare. Pe de o parte, el nu condamnă bunăstarea materială. Averea poate fi câştigată prin munca stăruitoare şi prin bună chivernisire şi atunci ea este un drept firesc al fiecăruia, ca rod al muncii cinstite, căci “Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7). Bogăţia în sine nu este ceva rău, după cum nici sărăcia nu este o virtute. Prin muncă proprie, cinstită, nimeni nu poate aduna însă averi prea mari. De alta parte, bogăţia cuprinde în sine o mare primejdie. Ea îl leagă pe om prea mult de bunurile pământeşti trecătoare, îl face mândru, lacom, zgârcit, împietrit la inimă faţă de suferinţele semenilor şi faţă de împlinirea poruncilor morale.
În felul acesta, bogăţia poate fi o piedică în calea mântuirii, după cum spune Mântuitorul: “Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decât să între un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24). Mântuitorul nu condamnă aici bogăţia, ci pe deţinătorii ei, pe bogaţii lipsiţi de credinţă şi de milă. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când El îndeamnă pe tânărul dornic de desăvârşire să-şi vândă averile şi să le dea săracilor (Luca 18, 22). Din aceeaşi pricină şi Sfinţii Părinţi au cuvinte foarte aspre nu atât faţă de bogăţie, cât faţă de bogaţii nemilostivi.
Faţă de părerea că bogaţia ar fi un ideal în viaţă, deci un scop în sine şi că fiecare poate să o întrebuinţeze numai pentru el, creştinismul vine cu o îndreptare. Creştinismul învaţă că bogăţia trebuie socotită numai un mijloc pentru arătarea dragostei către aproapele în suferinţă şi pentru lucrări de folos obştesc.
Mântuitorul spune: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: “Cei ce judecă cu înţelepciune ar trebui să nu uite că bogăţiile ne-au fost date pentru a le întrebuinţa, nu pentru a le face să ne slujească la plăceri” 642 (Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia VII, “Către bogaţi”, în Colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 414-415). Folositoare pentru suflet este întrebuinţarea bogăţiei pentru ajutorarea celor în suferinţă. Căci tot Sfântul Vasile cel Mare spune: “Cum poţi tu să ai pături de argint, mese de argint, scaune de fildeş, când curtea locuinţei tale este plină de săraci fără de număr, al căror plâns îl auzi ? Câte datorii s-ar putea plăti din preţul unui inel de al tău? Un singur dulap de al tău cu haine cuprinde atât cât ar încălzi o întreagă populaţie care tremură de frig” 643 (Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia VII, “Către bogaţi”, în Colecţia “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 414-415).

DATORIILE CĂTRE APROAPELE

198. Prin împlinirea datoriilor către Dumnezeu şi către sine însuşi îşi îndeplineşte creştinul toate datoriile sale ?
Nu. Căci omul, după însăşi firea sa, e făcut să trăiască laolaltă cu semenii săi. Omul are, adică, în sine o pornire care-l atrage către semenii săi, de ajutorul cărora are nevoie pentru dezvoltarea însuşirilor sale proprii, ca şi pentru împlinirea trebuinţelor sale de viaţă. Apoi şi graiul cu care este înzestrat omul, pentru împărtăşirea gândurilor şi vrerilor sale, este un semn că el are nevoie să trăiască împreună cu semenii săi.
De aici decurg însă şi anumite îndatoriri ale creştinului către semenul său aproapele său; numai prin împlinirea lor creştinul poate să trăiască după voia lui Dumnezeu.

199. Care sunt îndatoririle creştinului către aproapele ? 
Asemenea datoriilor către sine însuşi, datoriile către aproapele se cuprind şi ele în trei virtuţi de seamă:

    • 1) cinstirea sau respectarea aproapelui;
    • 2) dragostea către aproapele;
    • 3) dreptatea faţă de aproapele.

Dar înainte de a arăta în ce se cuprind acestea, se pune întrebarea:

200. Cine este aproapele nostru ? 
Răspunsul ni-l dă însuşi Mântuitorul, în frumoasa parabolă despre samarineanul milostiv (Luca 10, 29-37), care a legat rănile şi a dat ajutor celui căzut între tâlhari, fără să cerceteze cine este el, ci numai văzându-l că este om ca şi el. Răspunsul este deci: aproapele nostru este orice om, fără nici un fel de deosebire. După învăţătura creştină, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată Ceresc. Toţi sunt creaţi după “chipul lui Dumnezeu”, toţi au aceeaşi fiinţă, se trag din aceeaşi unică pereche de oameni (Adam şi Eva), stau sub osânda aceluiaşi păcat strămoşesc, sunt mântuiţi prin aceeaşi jertfă de pe Cruce şi au aceeaşi chemare la aceeaşi viaţă veşnică. Adevărul acesta îl face pe Sfântul Apostol Pavel să spună: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).
Pe temeiul învăţăturii creştine despre egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu şi despre egalitatea drepturilor la viaţă pentru fiecare, s-a ajuns apoi, treptat, la recunoaşterea egalei îndreptăţiri a fiecărui om la bunurile vieţii.

201. Ce înseamnă cinstirea aproapelui ? 
Cinstirea aproapelui, ca şi cinstirea de sine însuşi, este recunoasterea vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu, ca om. Sfântul Apostol Pavel spune: “În iubire frăţească unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Rom. 12, 10). De asemenea, Sfântul Apostol Petru spune: “Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia” (I Petru 2, 17).
Datoria cinstirii aproapelui se sprijină pe aceleaşi temeiuri ca şi datoria cinstirii faţă de sine însuşi. Căci, după învăţătura creştină, oamenii fiind creaţi toţi după “chipul lui Dumnezeu” şi având toţi aceeaşi fiinţă, au şi datoria să-şi recunoască unul altuia vrednicia şi însuşirile cu care i-a înzestrat Dumnezeu, mai presus de celelalte făpturi.

202. Care sunt păcatele împotriva cinstirii aproapelui ? 
Împotriva cinstirii aproapelui se păcătuieşte prin dispreţuirea lui, adică prin nerecunoaşterea vredniciei şi a înşuşirilor cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe fiecare om. De asemenea se păcătuieşte şi prin folosirea aproapelui la lucruri înjositoare, precum şi prin nerecunoaşterea drepturilor ce se cuvin fiecăruia prin legile firii omeneşti, ca de pildă prin ştirbirea libertăţilor lui.

203. Ce este dragostea către aproapele ? 
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui binele vremelnic şi veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine.
În virtutea aceasta sălăşluieşte deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul de recunoaştere al creştinului: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).
Aşadar, cine nu se călăuzeşte de virtutea dragostei către aproapele, acela nu este creştin adevărat.

204. Este dragostea către aproapele o datorie de seamă a creştinului ? 
Da, şi încă ea este neapărat necesară pentru mântuire. Este adevărat că în fruntea tuturor datoriilor creştineşti stă dragostea către Dumnezeu. Pe aceasta o numeşte Mântuitorul “marea şi întâia poruncă”, dar îndată adaugă: “Iar a doua, la fel cu aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-38). Împlinirea dragostei către Dumnezeu se poate cunoaşte, de altfel, numai în dragostea către aproapele. Aceasta este roada şi dovada cea mai de preţ, după cuvântul Sfântului Apostol Ioan: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21).
Aşadar, între amândouă aceste porunci este o legătură strânsă şi nedespărţită, încât una fără alta nu se poate împlini. Sfântul Apostol Pavel scrie: “Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; căci cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (Rom. 13, 8 ). “Toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: iubeste pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 14).
Aceasta înseamnă că precum faţă de Dumnezeu, aşa şi faţă de aproapele, dragostea este împlinirea legii. În ea se cuprind toate poruncile şi prin ea îşi împlineşte creştinul datoriile sale. De aceea împlinirea datoriei de dragoste către aproapele este neapărat necesară crşstinului pentru mântuire.

205. Care sunt însuşirile dragostei către aproapele ? 
Dragostea către aproapele, ca virtute creştină, trebuie să fie:

    • 1) Sfântă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să decurgă din dragostea către Dumnezeu, care este Tatăl Ceresc al tuturor. “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8).
    • 2) Sfinţitoare, adicp având purtare de grijp pentru mântuirea aproapelui.
    • 3) Din inima curată. “Iubiţi-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruinţa” (I Petru 1, 22).
    • 4) Lucrătoare şi jertfelnică, adică arătându-se prin fapte. “Să nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3, 18).
    • “Dacă un frate sau o sora sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi; dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (Iacov 2, 15-16).
    • 5) Universală, adică să cuprindă pe toţi oamenii, fiindcă precum s-a spus, toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos nu îndepărtează pe nimeni de la dragostea Sa.

Desigur, dragostea trebuie să se arate mai întâi faţă de cei cu care Dumnezeu ne-a pus în legătură mai strânsă, de rudenie sau de prietenie. Totuşi, ea nu trebuie să înceteze de a fi atotcuprinzătoare.

206. Dragostea creştină cuprinde şi pe vrăjmaşi ? 
Da, şi tocmai prin aceasta se deosebeşte dragostea creştină de cea firească.
Oricare altă dragoste poate să izvorască din aşteptarea unor foloase trecătoare; de la cel ce ne duşmăneşte, creştinul nu asteaptă nimic bun, dar dragostea lui îl cuprinde şi pe potrivnicul său. El lasă numai lui Dumnezeu dreptul de judecată, osânda sau iertare a celor răi şi este mereu cu nădejdea îndreptării duşmanului şi a îndrumării lui la bine, la împăcare. În privinţa aceasta Mântuitorul spune: “Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc… Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii vostri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 43-48). Iar Sfântul Apostol Pavel îşi încheie îndemnurile stăruitoare la dragoste cu cuvintele: “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21).
Dar Mântuitorul, prin viaţa, suferinţele şi moartea Sa, ne-a dat totodată şi cea mai măreaţă pildă vie despre dragostea faţă de cei ce ne voiesc răul, căci El a fost Acela “Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judeca cu dreptate” (I Petru 2, 23).
Îndeosebi pilduitoare trebuie să ne fie rugăciunea Mântuitorului de pe Cruce, rostită pentru cei ce L-au răstignit: “Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Tot în privinţa aceasta, Sfântul Antonie cel Mare spune: «Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este conştiinţa de Dumnezeu» 644 (Filocalia, vol. 1, p. 33).

207. Ce mai învaţă sfânta noastră Biserică despre dragostea faţă de vrăjmaşi ? 
Sfânta noastră Biserică ne mai învaţă nu numai să nu urâm şi să nu prigonim pe vrăjmaşul nostru, ci:

    • a) Să fim gata a ne împăca cu el (Matei 5, 23-24);
    • b) Să fim iertători (Matei 28, 35);
    • c) Să ne ferim de tot ce ar părea că este o faptă de răzbunare şi neîmpăcare: “Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocară cu ocară, ci dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea” (I Petru 3, 9).

208. Dar dacă vrajmaşul nu ia seamă la dragostea noastră şi se năpusteşte asupra noastră şi asupra avutului nostru ? 
Atunci vrăjmaşul devine un călcător al poruncilor dumnezeieşti despre dragostea faţă de aproapele său, iar creştinul are datoria să-şi apere viaţa şi bunurile sale, fie cu puterile sale, fie cu ajutorul legilor civile. În purtarea sa faţă de vrăjmaşul său, creştinul va fi călăuzit de credinţa că slujeşte poruncile lui Dumnezeu.

209. Dar dacă duşmanii atacă patria şi avutul ei ? 
Cu privire la aceasta, vezi învăţătura Bisericii noastre înfăţişată în răspunsul la întrebarea 229, de mai jos.

210. Care este măsura dragostei către aproapele ? 
Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înşine, după porunca Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Matei 22, 38), şi “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).
După cum dragostea către Dumnezeu nu se poate înţelege fără dragostea către aproapele, la fel nici dragostea către aproapele nu se poate înfăptui fără dragostea faţă de noi înşine. Căci în măsura în care ne cunoaştem pe noi înşine, ne iubim şi ne preţuim, vom şti să iubim şi să preţuim şi pe aproapele nostru, căci: “Cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura” (Luca 6, 38).
Dragostea către aproapele trebuie să înceapă, deci, întotdeauna, de la noi înşine.

211. Care sunt roadele dragostei către aproapele ? 
Roadele dragostei către aproapele le arată Sfântul Apostol Pavel, când spune: “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7).
Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea, mila, recunoştinţa, cinstea şi dreptatea. Pe temeiul dragostei către aproapele înfloreşte adevărata viaţă de obşte.

212. Care sunt păcatele împotriva dragostei către aproapele ? 
Păcatele împotriva dragostei către aproapele sunt: pizma sau invidia, care înseamnă parere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea lui; apoi ura, clevetirea, înşelăciunea, furtul, omorul şi toată nedreptatea.
Păcat este şi toată pilda rea, dată prin cuvânt sau faptă, căci ea abate pe mulţi de la calea cea bună şi îndeamnă la rău. În privinţa aceasta, Mântuitorul spune: “Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 42).

213. Ce este dreptatea faţă de aproapele ? 
Dreptatea faţă de aproapele este recunoaşterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se cuvin aproapelui şi ocrotirea lor cu sfinţenie. Dreptatea cere să dăm fiecăruia ce este al său şi să nu păgubim pe nimeni cu nimic.
Astfel, dreptatea este dovada dragostei către aproapele şi se arată în respectul vieţii, sănătăţii, cinstei, libertăţii şi al tuturor bunurilor lui. Ea este, precum s-a spus, temelia bunei rânduieli între oameni, sprijinind ordinea şi înflorirea vieţii obşteşti.

214. Prin ce se păcătuieşte împotriva dreptăţii faţă de aproapele ? 
Împotriva dreptăţii faţă de aproapele se păcătuieşte prin toate formele de nedreptate, care păgubesc într-un chip sau altul pe aproapele nostru, ca de pildă: furtul, înşelăciunea s.a. În Sfânta Scriptură citim: “Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9).
Din virtutea cinstirii, a dragostei şi a dreptăţii faţă de aproapele se desprind unele datorii deosebite faţă de viaţa sufletească şi trupească a semenilor nostri. Acestea, în general, sunt aceleaşi ca şi datoriile creştinului către sufletul şi trupul său. Le amintim pe scurt.

215. Care sunt datoriile faţă de viaţa sufletească a aproapelui ? 
Cea dintâi datorie a creştinului faţă de aproapele este aceeaşi ca şi faţă de sine însuşi. Ea trebuie să privească mântuirea sufletului lui. Datoria aceasta se împlineşte prin:

    • 1) Rugăciune, după cuvântul Sfintei Scripturi: “Înainte de toate, faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (I Tim. 2,1). Mântuitorul ne povăţuieşte la aceasta prin cele ce se învaţă în rugăciunea “Tatăl nostru” şi prin pilda Sa (Ioan 17, 20). Creştinul pătruns de duhul şi dragostea Mântuitorului va simţi o adevărată trebuinţă a inimii sale să se roage şi pentru mântuirea altora, vii sau morţi. Rugăciunea pentru cei morţi se cuvine a fi recomandată, fiindcă ea este nu numai o faptă de dragoste foarte de dorit pentru uşurarea celor adormiţi în Domnul, dar şi un izvor îmbelşugat de zidire şi de ridicare morală şi religioasă chiar pentru cei ce o fac.
    • 2) Pilda bună, după porunca Mântuitorului: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
    • 3) Povăţuirea către cele duhovniceşti şi certarea frăţească pentru călcarea poruncilor şi neîmplinirea datoriilor. Mântuitorul spune: “De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18, 15). Iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: “Dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 19-20). În privinţa aceasta, Cuviosul Părinte Marcu Ascetul zice: “Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte, îşi câştigă sieşi virtutea potrivnică greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească” 645 (Filocalia, vol. 1, p. 271).
    • 4) Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufleteşti (despre care vom vorbi mai departe, în legătură cu «Fericirile»).

216. Prin ce se păcătuieşte împotriva datoriei de a îngriji de mântuirea aproapelui ? 
Grija de mântuire fiind o datorie atât de însemnată pentru fiecare creştin, înseamnă că şi nepăsarea faţă de ea este în sine un păcat. Dar cu atât mai mare păcat este călcarea cu ştiinţă a acestei datorii, care se face prin conlucrare la păcate străine şi prin pilda rea. “Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală”, zice Sfântul Apostol Pavel (Rom. 14, 13). Creştinul adevărat se va feri totdeauna de astfel de păcate.

217. Mai sunt şi alte datorii către viaţa sufletească a aproapelui ? 
Da. Astfel, avem datoria de a spune adevărul, a ne feri de minciună şi a ţine făgăduinţa făcută şi cuvântul dat. Fără aceste lucruri, legăturile dintre oameni nu sunt după voia lui Dumnezeu şi viaţa de obşte nu poate înflori. Apoi, după cum trebuie să ne îngrijim de propria noastră cinste (nume bun), tot aşa trebuie să ne îngrijim şi de cinstea altora, înlăturând tot ce ar putea-o ştirbi (clevetirea) şi străduindu-ne să o apărăm.
Să nu uităm nici de datoria recunoştinţei către aproapele, pentru cele primite de la el. Recunoştinţa este semn de dreptate şi de dragoste creştinească şi totodată podoabă aleasă a creştinului.

218. Care sunt datoriile către viaţa trupească a aproapelui ? 
După cum creştinul este îndatorat a-şi cinsti şi îngriji trupul şi viaţa sa, la fel este îndatorat a cinsti şi îngriji trupul şi viaţa aproapelui său. Temeiurile sunt aceleaşi.
Datoria aceasta şi-o îndeplineşte creştinul, pe de o parte, prin faptele milosteniei trupeşti, despre care vom vorbi în legatură cu «Fericirile», iar pe de altă parte prin ferirea de tot ce i-ar putea primejdui s-au nimici libertatea, sănătatea şi viaţa, ca bunaoară: omorul şi furtul, care sunt oprite prin cele zece porunci.
De asemenea virtutea dragostei şi dreptăţii faţă de aproapele cere să nu rapim nimănui nimic din ce este al lui şi să-i recunoaştem fără înconjur tot ce i se cuvine şi ce este dreptul lui.
Această datorie se îndeplineşte păstrând cu grijă ceea ce ne-a încredinţat aproapele nostru, precum şi dându-i tot ce şi-a câştigat de la noi prin munca sa. Iar împotriva ei se păcătuieşte, de pildă, prin neplata datoriilor, înşelare la plata muncii, falsificare de acte şi prin tot lucrul păgubitor în drepturile şi bunurile sale.
Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu. De aceea, creştinul este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea, luându-şi ca măsură datoriile către sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39) şi: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).
Amintim apoi că creştinul trebuie să se poarte cu cruţare şi grijă şi faţă de fiinţele necuvântătoare. Mântuitorul, în învăţăturile Sale, a vorbit despre păsările cerului (Matei 6, 26) şi foarte des despre oaie şi miel, numind bun pe păstorul care le apără (Ioan 10, 1-16).
Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc în mod direct pe aproapele nostru. Dar sunt şi datorii pe care le îndreptăm către aproapele prin anumite aşezăminte ale vieţii de obşte, menite şi ele tot spre binele lui. Aceste aşezăminte sunt: familia, statul, Biserica şi lumea.
Să vedem care sunt datoriile creştinului faţă de aceste aşezăminte.