Sfânta Liturghie

85. Care este fapta şi dovada cea mai înaltă prin care omul cinsteşte şi preamăreşte pe Dumnezeu ? 

Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim şi preamărim pe Dumnezeu cel mai desăvârşit este sacrificiul sau jertfa .

86. Ce este jertfa ? 
Jertfa este dăruirea plină de iubire şi evlavie a unui obiect în cinstea lui Dumnezeu . Prin aceasta voim sa arătăm că El, ca ziditor a toate, este stăpânul tuturor lucrurilor şi că noi, ca făpturi ale Lui, atârnăm întru totul de El. Astfel îi recunoaştem stăpânirea şi puterea şi mărturisim datoria noastră de recunoştinţă şi de iubire faţă de El, pentru toate câte ne-a dat.

87. Este veche jertfa ? 
Este tot atât de veche şi răspândită ca religia însăşi. Înclinaţia de a cinsti pe Dumnezeu prin jertfă este sădită chiar în firea omului; de aceea găsim jertfa în toate religiile, la toate popoarele şi în toate vremurile. Aducerea de jertfă începe chiar cu primii oameni, şi anume cu jertfa lui Cain şi Abel, despre care ne mărturiseşte prima carte a Sfintei Scripturi: “Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor” (Fac. 4, 3-4). ,

Îndeosebi la evrei, jertfele au fost orânduite de Dumnezeu însuşi, prin Moise, care a întocmit cu de-amănuntul atât felul său materia jertfelor, cât şi timpul şi rânduiala sau chipul în care trebuiau aduse. Acestea le găsim descrise mai ales în cartea a treia a Sfintei Scripturi, numită Levitic, sau Cartea Preoţilor, scrisă de Moise.

88. Noi, creştinii, aducem jertfa lui Dumnezeu ? 
Da.

89. Care este această jertfă ? 
Sfânta Euharistie, adică însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului.

90. Cum se numeşte slujba în timpul cpreia se pregpteşte şi se aduce jertfă Sfintei Euharistii ? 
Sfânta Liturghie .

91. Cine a întemeiat Sfânta Liturghie ? Sau cine ne-a învăţat şi ne-a poruncit s-o săvârşim ? 
Mântuitorul însuşi .

92. Când şi cum ? 
În ajunul morţii Sale pe cruce, adică Joi seara, la Cina cea de Taină. Serbând atunci Paştele, împreună cu ucenicii Săi, “Iisus luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: “Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25).
În locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de ţapi şi de viţei (vezi les. 24, 18), Mântuitorul întemeiază o Lege nouă, sau un legământ nou între Dumnezeu şi oameni, pecetluindu-l cu însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota. Mântuitorul le dădea Sfinţilor Săi Apostoli, la Cină, sub forma nesângeroasă a pâinii şi vinului, această jertfă pe care trebuiau să o aducă de atunci înainte Ucenicii Săi, după porunca Sa: “Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19 şi 1 Cor. 11, 24 şi 25). Prin aceste cuvinte El rânduieşte pe Apostolii Săi drept arhierei sau preoţi slujitori ai jertfei celei noi, întemeiată atunci de El.
Urmând porunca Domnului şi învăţătorului lor iubit, Sfintii Apostoli şi mai apoi ucenicii lor săvârşeau zilnic Jertfa Mântuitorului spre neîntrerupta aducere aminte de El. Ei făceau întocmai ca Domnul, Care, la Cina, înainte de a frânge şi a împărţi pâinea, a binecuvantat, iar cand le-a întins paharul, a mulţumit (lui Dumnezeu-Tatăl) (Matei 26, 27; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 17-18 şi I Cor. 11, 23 s.u.). Adunându-se deci pentru rugăciune, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor mulţumeau şi se rugau îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, cu care apoi se împărtăşeau. Acelaşi lucru au făcut mai târziu şi urmaşii Sfinţiţi şi legiuiţi ai Sfinţilor Apostoli, adică arhiereii şi preoţii, cărora ei le-au împărtăşit harul dumnezeiesc de a săvârşi această Sfânta Taină.
Astfel a luat naştere o rânduială de slujba sfântă, cunoscută la început sub diferite numiri, ca: frângerea pâinii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor. 10, 16), Euharistie (mulţumire). Mai pe urmă, această sfântă slujbă a primit numele de Liturghie, sub care o cunoaştem azi şi care înseamnă: lucrare sau slujbă publică, obştească, rânduită şi săvârşită spre folosul tuturor.

93. Ce este, prin urmare, Sfânta Liturghie ? 
Este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se săvârşeşte şi se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia, urmaşilor lor Sfinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită de-a pururea în Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui .

94. Cine poate săvârşi slujba Sfintei Liturghii ? 
Numai arhiereii şi preoţii cu hirotonie legală, adică sfinţiţi şi aşezaţi după rânduiala canonică a Bisericii. Cei caterisiţi sau îndepărtaţi din slujbă şi cei vinovaţi de păcate grele nu mai pot liturghisi 462 (Canonul 28 al Sf. Apostoli şi Canonul 9 al Sinodului de la Neocezareea, comp. şi Mărturisirea ortodoxă, partea I, răsp. la întrebarea 107). Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul.
În afara de preotul săvârşitor al Sfintei Jertfe, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii mai trebuie neapărat cel puţin un cântăreţ care să dea răspunsurile la strană şi să ajute pe preot în anumite momente ale slujbei. Acesta conduce în cântările Sfintei Liturghii pe credincioşii care iau parte la slujbă.

95. Unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie ? 
Numai în biserică sau în paraclise şi capele sfinţite şi cu Antimis, în partea cea mai sfântă, adică în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepţionale, ca de pildă pe câmpul de luptă, şi numai cu învoirea episcopului locului 463 (Povăţuirile din Liturghier, Bucureşti, 1980, p. 417), Sfânta Liturghie se poate săvârşi şi în afară de biserică, într-o casă sau într-un loc curat, pe o masa pe care se întinde Sfântul Antimis. Fără de el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserică 464 (Canonul 31 al Sinodului Trulan), unde stă totdeauna pe Sfânta Masă, şi nici în afară de biserică 465 (Mărturisirea ortodoxă, partea I, răspuns la întreb. 107).

96. În ce zile şi în ce vreme din zi se săvârşeşte Sfânta Liturghie ? 
În mănăstiri şi în catedralele episcopale se săvârşeşte Sfânta Liturghie în fiecare zi. În bisericile de enorie se face Sfânta Liturghie de obicei numai în zilele de Duminică şi în sărbători, iar în zilele din cursul săptămânii se face numai atunci când este nevoie, mai ales sâmbătă, când se fac parastase şi pomeniri pentru morţi 466 (Povăţuirile din Liturghier (de ex. ed. 1980, p. 418) prevăzând că toţi preoţii de enorie sunt datori să facă Sf. Liturghie în fiecare sâmbătă. (Vezi la fel şi Simion al Tesalonicului, Despre preotie, în trad. rom. tip. de Toma Teodorescu, cu titlul: Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865, p. 355, care prescrie pentru preot obligaţia de a liturghisi negreşit, cel puţin de două ori pe săptămână).
Cât priveşte vremea anumită sau ceasul din zi la care trebuie să înceapă slujba Sfintei Liturghii, după predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi, care corespunde cam cu ceasul 9 dimineaţa, după numărătoarea noastră, când Domnul a fost răstignit pe cruce (Marcu 15, 25) şi când S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli. De va fi nevoie, se poate săvârşi Sfânta Liturghie şi mai devreme sau mai târziu, dar nu mai înainte de a se lumina de ziua şi nici după amiază .
Abateri de la această regulă se fac numai la anumite praznice împărăteşti, şi anume la Paşte, la Crăciun (nu peste tot) şi în unele locuri la Bobotează, când Sfânta Liturghie se săvârşeşte dis-de-dimineaţă 467 (Tipicul cel Mare (sau mănăstiresc) – zis al Sf. Sava – cap. 10, Iaşi, 1816, p. 16;)
Învăţătuirile din Liturghier (cap. pentru vremea slujbei) şi Scrisoarea sinodală a Patriarhului ecumenic Paisie I către Patriarhul Nicon al Moscovei (1655). Răspuns la întrebarea 2 (la C. Delikanis, Constantinopol, 1905, p. 55).

97. Sunt, în cursul anului, şi zile în care nu se face Liturghie, nici chiar în mănăstiri ? 
Da. Sunt acele zile în care Tipicul şi carţile de slujbă prevăd ajunarea deplină, adică post desăvârşit până seara  şi anume:

    • a) Vinerea Patimilor (fiind zi de întristare şi de post negru, ziua în care Domnul a fost răstignit pe Cruce şi îngropat);
    • b) Luni şi marţi în prima săptămână din Postul Paştilor (fiind primele zile de post, cu ajunare deplină).
    • c) Miercurea şi vinerea din Săptămână Brânzei (fiind zile premergătoare şi pregătitoare pentru Postul Păresimilor, cu ajunare şi metanii);
    • e) Vinerea dinaintea Craciunului şi a Bobotezei, când aceste două sărbători cad duminica sau lunea (pentru că atunci se ajunează) 468 (Pentru zilele fără Liturghie şi motivarea lor, vezi: Triodul (ed. 1946, p. 704,141, 74); Tipicul Bisericesc (al Sf. Sinod), ed. 1893, p. 269, 104, 108, 116 şi 120; Mineiele pe Decembrie şi Ianuarie (ed. 1893, p. 11). Comp. şi Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 56 (trad. rom. cit. p. 328-329).

98. Câte Liturghii avem în Biserica Ortodoxă ? 
Avem trei Liturghii, şi anume:

    • a) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407);
    • b) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379);
    • c) Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (-(-604).

99. Unde găsim scrisă rânduiala acestor Liturghii ? 
În cartea de slujbă cu titlul “Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii” , pe care noi o numim de obicei, mai pe scurt, Liturghierul şi care se afla totdeauna în altar, la îndemâna preotului liturghisitor.

100. Aceste trei Liturghii se pot săvârşi oricând în timpul anului ? 
Nu, ci fiecare dintre ele se săvârşeşte numai în anumite răstimpuri din cursul anului, în chipul următor:

    • a) Liturghia Sfântului Vasile se săvârşeşte numai de 10 ori pe an şi anume:
      • – în primele cinci duminici din Postul Mare;
      • – în joia şi sâmbăta Patimilor;
      • – în ajunul Craciunului (24 decembrie) şi ajunul Bobotezei (5 ianuarie);
      • – în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie)
    • b) Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se slujeşte (în mănăstiri) în tot timpul Postului Mare, în afară de următoarele zile din postul acesta:
      • – toate sâmbetele (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Ioan, iar în Sâmbăta Patimilor, a Sf. Vasile);
      • – toate Duminicile (când se săvârşeşte Liturghia Sf. Vasile, iar în Duminica Floriilor, a Sf. Ioan);
      • – sărbătoarea Bunei-Vestiri (când se face Liturghia Sfântului Ioan);
      • – Joia Patimilor (când se face Liturghia Sf. Vasile);
      • – Luni şi marţi din prima săptămână şi Vinerea Patimilor (zile în care nu se face nici o Liturghie).
      • În bisericile de mir, Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se slujeşte de obicei numai miercurea şi vinerea din Postul Mare (mai ales ăn prima săptămână).
    • c) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se face în toate celelalte zile de Duminici şi sărbători din timpul anului în care nu se săvârşeşte vreuna din celelalte doua Liturghii. Ea este Liturghia obişnuită în Biserica Ortodoxă, săvârşindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc.

101. Ce este Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ? 
Aceasta Liturghie are o rânduială aparte, deosebită de a celorlalte două. Ea e formată din două slujbe deosebite: Vecernia şi Liturghia, contopite laolaltă. Partea ei de la început nu este altceva decât prima jumătate a Vecerniei până la Vohod, sau ieşire; iar a doua parte este alcătuită din rânduiala Liturghiei obişnuite, începând de la Apostol şi având Heruvic şi Rugăciunea Amvonului, proprii, dar lipsindu-i în întregime partea dintre Heruvic (ieşirea cu Sfintele Daruri) şi ectenia de după Axion. Îi lipseşte deci tocmai partea care alcătuieşte miezul Liturghiei, şi anume Jertfa, adică sfinţirea şi prefacerea Darurilor. De aceea, această Liturghie nici nu se poate numi o Liturghie deplină, desăvârşită, ca celelalte; după cum o arată şi numele, ea este mai degrabă o slujbă solemnă a împărtăşirii cu Sfintele Daruri slujite sau sfinţite mai dinainte, în timpul uneia din cele două Liturghii depline sau propriu-zise.

102. Care este obârşia acestei Liturghii ? 
Este următoarea:
Slujba Sfintei Liturghii a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie şi de luminare sufletească, întrucât, prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri care se sfinţesc într-însa, îl avem între noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc, Care petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56). Această bucurie nu se potrivea însă cu zilele Postului Mare, zile de întristare şi de pocăinţă, când Mirele este luat de la noi (comp. Matei 9, 15 şi Luca 5, 34-35).
De aceea, consfinţind o veche tradiţie a Bisericii, soborul Părinţilor adunaţi la Laodiceea (Asia Mica, 360-380) a hotărât să nu se mai săvârşească Liturghie şi să nu se mai serbeze pomenirea Sfinţilor Mucenici, care era împreunată cu Liturghia în timpul Postului Mare, decât Sâmbăta şi Duminica, zile în care postul era mai puţin aspru (canoanele 49 şi 51).
Erau însă creştini care doreau să se împărtăşească şi în celelalte zile din cursul săptămânii şi mai ales miercurea şi vinerea 469 (Sf. Vasile cel Mare, Epistola 93 către Cezareea, Despre împărtăşire, alin. 289 (la Nicodim Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însotiţe de comentarii, trad. rom. de U. Lovincici şi N. Popovici, vol. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 258). Ca să împace această dorinţă pioasă a credincioşilor cu hotărârile Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri o parte din Darurile Sfinţite la Liturghia de sâmbătă şi duminică, pentru a împărtăşi cu ele pe credincioşi în celelalte zile în care nu se putea săvârşi Liturghie. Iar ca să nu se întrerupă ajunarea obişnuită dintre zilele de post, împărtăşirea aceasta avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei. Rânduiala împărtăşirii, destul de simplă la început, a devenit încetul cu încetul din ce în ce mai sărbătorească, fiind încadrată între slujba Vecerniei de o parte şi rugăciunile şi ceremoniile din rânduiala Liturghiei, care erau mai ales în legătură cu Taina împărtăşirii, de cealaltă. Cele două slujbe, deosebite la început, în cadrul cărora avea loc împărtăşirea credincioşilor în zilele de post, s-au contopit cu timpul într-o singură slujbă, care s-a numit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
Soborul al cinci-şaselea al Sfinţilor Părinţi (Trulan 692), a hotărât ca această Liturghie să se facă în toate zilele postului Păresimilor, afară de sâmbete şi duminici, precum şi de sărbătoarea Bunei-Vestiri (canonul 52).

103. În câte părţi mai mari se poate împărţi rânduiala Sfintei Liturghii ? 
În două părţi mari şi anume:

    • a) Proscomidia, care se săvârşeşte în taină;
    • b) Liturghia propriu-zisă, care se săvârşeşte în auzul credincioşilor. La rândul ei, liturghia propriu-zisă se împarte în două părţi, dintre care cea dintâi poartă numele de Liturghia catehumenilor, iar a doua, Liturghia credincioşilor,

104. Ce este Proscomidia ? 
Proscomidia (de la cuvântul grecesc nposhomideo = “a aduce, a pune înainte, a oferi, a face dar”) este rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia jertfei . Această primă parte a Liturghiei se săvârşeşte întreagă în taină, în timpul slujbelor premergătoare Liturghiei (Utrenia sau Ceasurile), înăuntrul altarului, şi anume în latura lui dinspre miazănoapte, pe o masa mica sau în scobitura făcuta înadins în perete şi numită proscomidiar, care la unele biserici mai mari are chiar forma unei încăperi aparte, din stânga altarului. Miezul Proscomidiei il alcătuieşte alegerea şi pregătirea materiei de jertfă din darurile de pâine şi de vin aduse de credincioşi.

105. Ce formă şi ce numire poartă pâinea adusă de credincioşi pentru Liturghie ? 
Poartă numele de prescuri, adică pâinişoare făcute din frământătura dospită şi având uneori forma rotundă, dar mai ales forma de cruce, în patru cornuri, amintind Crucea pe care s-a răstignit Mântuitorul şi închipuind cele patru laturi ale lumii 470 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, cap. 87-88, trad. rom. p.94). Partea lor de la mijloc se cheamă pecete, pentru că are întipărită pe ea semnul lui Iisus, adică crucea închisă într-un pătrat cu literele de la început ale numelui Mântuitorului: Is. (Iisus), Hr. (Hristos), Ni Ka (adica Iisus Hristos biruieşte), astfel:,
Is Hr
Ni Ka
Această pecete e făcuta cu un instrument de lemn, pistornic sau pristolnic.
Prescurile aduse de credincioşi sunt însoţite de obicei de câte o lumânare, care se aprinde în sfeşnicul de la Proscomidie şi de pomelnic, adică o foaie de hârtie pe care sunt scrise numele credincioşilor, vii şi morţi, ce se vor pomeni la Liturghie.

106. Ce închipuie prescurile şi vinul aduse de credincioşi pentru Liturghie ? 
Ele închipuie sau înfăţişează mai întâi însăşi fiinţa trupească şi sufletească a credincioşilor, pe care ei o aduc ca jertfă lui Dumnezeu, sub această formă. De ce? Pentru că, spre deosebire de jertfele din Legea Veche, care constau din cărnuri sau din roadele pământului şi din care se hrăneau nu numai oamenii, ci şi animalele, pâinea şi vinul sunt alimente care alcătuiesc numai hrana omului şi anume hrana lui de căpetenie. Ele nu numai că întreţin viaţa trupească a omului, ci totodată o şi simbolizează în chipul cel mai potrivit 471 (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. III si IV, trad. rom. de Diac. Ene Braniste, Bucureşti, 1946, p. 31-32).,
În al doilea rând, pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă şi vinul, ieşit din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtor ciorchini de boabe de struguri, simbolizează şi unitatea sau legătura nevăzută care leagă între ei pe toţi fiii Bisericii, făcând din ei un singur trup: Trupul tainic al Domnului 472 (Sf. Ap. Pavel, Epistola I către Corinteni, 10, 17; Învăţătura. celor 12 Apostoli, în “Părinţi şi Scriitori bisericeşti”, vol. 1, Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1979, p. 29; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 24, 2, la Epistola 1 către Corinteni, Migne, P.G., LXI, col. 200; Fer. Augustin, Cuvântarea 272, Migne, P.L., XXXVIII, col. 1247-1248).
În felul acesta, pâinea şi vinul aduse de credincioşi alcătuiesc şi semnul văzut prin care se arată că ei iau parte cu adevărat la jertfă care se aduce la Liturghie şi că îşi dau obolul lor la ea.

107. Toată pâinea sau toate prescurile aduse de credincioşi devin materie a Jertfei sau sunt folosite la Proscomidie ? 
Nu. Numai anumite părti scoase de preot din ele: Sfântul Agnet şi miridele (părticele).

108. Ce este “Sfântul Agnet” ? 
Este partea pătrată sau pecetea pe care preotul o scoate cu copia din cea dintâi prescură folosită la Proscomidie şi o asează apoi pe Sfântul Disc. Se numeşte Agnet, de la cuvântul grecesc Agnet, adica Miel, pentru că ea închipuie pe Mântuitorul, Care, prin asemanărea cu Mielul înjunghiat de evrei la Paştele lor, a fost numit de către Sfântul Ioan Botezătorul “Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcătele lumii” (Ioan 1, 29). Sf. Agnet este pâinea care, prin sfinţire, se va preface în Sfântul Trup al Domnului, cel jertfit pe Cruce. De aceea, preotul întipăreşte într-însul cu copia Patima Domnului, străpungându-l în chip cruciş şi pronunţând cuvintele din Sfânta Scriptură, unde ni se istoriseste cum sutasul a împuns cu suliţa, coasta Mântuitorului (Ioan 19, 34).

109. Ce sunt miridele ? 
“Miridele” (de la cuvântul grecesc = parte, părticică) sunt părticele mărunte de pâine, scoase de către preot din celelalte prescuri folosite la Proscomidie şi aşezate pe disc, alături de Sfântul Agnet, în cinstea Sfinţilor şi pentru pomenirea căpeteniei bisericeşti (arhiereul locului), a cârmuirii ţării, a ctitorilor şi a credincioşilor vii şi morti ale căror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creştini. Miridele – atât cele pentru sfinşi cât şi cele pentru credincioşi – nu se prefac în Trupul Domnului ca Sf. Agnet, ci numai se împărtăşesc de sfinţenia pe care o primesc de la Sf. Agnet, lângă care sunt asezate 473 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie, cap. 94, trad. rom. p. 100).

110. Cum se asează pâinea (Sf. Agnet şi miridele) pe Sf. Masa ? 
Sf. Agnet se aşează în mijlocul Sf. Disc. în dreapta lui se aşeaza prima miridă (mai mare) scoasă în cinstea Sfintei Fecioare, în stânga, nouă miride pentru ceilalţi Sfinţi (împărţiţi în cele nouă cete sau grupe), în partea de jos, mirida pentru arhiereul locului, pentru Patriarhi, pentru Cârmuirea ţării şi pentru ctitori, iar mai jos, miridele pentru credincioşii vii şi morti, despărţite în două grămăjoare.

111. De ce se asează pâinea pe Sf. Disc în chipul arîtat sau ce închipuie această aşezare ? 
Sf. Agnet şi miridele aşezate astfel pe Sf. Disc închipuie şi înfăţişează Biserica întreagă, atît cea de pe pământ (luptătoare), cât şi cea din ceruri (biruitoare), adică acea mare familie a tuturor fiilor lui Dumnezeu, strânsş în jurul Întemeietorului şi Capului ei nevăzut, Hristos Mântuitorul, aşa cum a rugat El pe Tatăl ca unde este El să fie şi ai Lui (Ioan 17, 24).,
Sau, cum spune aşa de frumos Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului: “Am înţeles cum prin această închipuire şi istorisire a Sfintei Proscomidii vedem pe însusi Iisus şi întreaga Biserica a Lui. În mijloc (îl vedem) pe Iisus Hristos însuşi, Lumina cea adevărata şi Viaţa cea vesnică. El este în mijloc prin Agnet, iar Maica Lui, de-a dreapta prin mirida, Sfinţii şi îngerii de-a stânga, iar dedesupt întreaga adunare a credincioşilor Lui dreptmăritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu între oameni şi Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel ce după fire este Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru dânşii. Aceasta este împărăţia ce va să vie şi petrecerea vieţii celei veşnice: Dumnezeu cu noi, văzut şi împărtăşit”474 (Ibidem, cap. 94, trad. rom. p. 101 (revăzută) li Meletie Sirigul, Tâlcuirea Liturghiei, la C. Delikanis, op. şi trad. cit., p. 42-43).

112. Cum se pregătesc cinstitele Daruri ? 
După ce toarnă vin şi apă în Sf. Potir, preotul aşează steluţa cruciş peste Sf. Disc, acoperă şi Discul şi Potirul cu acoperămintele lor, apoi pe amândoua cu acoperământul cel mare. Rosteşte rugăciunea Proscomidiei sau a punerii înainte, prin care roagă pe Dumnezeu sa binecuvânteze acele Daruri, să le primească în altarul Său cel ceresc şi să pomenească atât pe cei ce le-au adus, cât şi pe cei pentru care s-au adus. În sfârşit, preotul tămâiază Darurile, altarul şi biserica întreagă, închipuind prin aceasta revărsarea darurilor Duhului Sfânt peste Biserică şi peste credincioşi.

113. Darurile binecuvântate astfel sunt prefăcute acum în Sfântul Trup şi Sânge ? 
Nu încă. Atâta vreme cât rămân la Proscomidie, Sf. Agnet de pe Disc şi vinul din Sf. Potir nu se prefac încă în Trupul şi Sângele Domnului, ci sunt numai un simbol, o icoana sau o închipuire a Sfântului Trup şi Sânge. Ele nu mai sunt însă nici pâine simplă şi vin obişnuit, ca oricare altul, ci, datoritş binecuvântării şi rugăciunii săvârşite asupra lor, au devenit «cinstitele Daruri», consfinţite, hărăzite, afierosite sau închinate lui Dumnezeu.
Toate cele săvârşite până acum la Proscomidie sunt numai simboale 475 (Nicolae Cabasila, op. cit. trad. cit., cap. VI, p. 34).

114. Ce anume simbolizează sau închipuie cele săvârşite la Proscomidie ? 
Acestea închipuie pe de o parte naşterea şi copilăria Domnului, iar pe de alta, Patimile Lui.
Astfel, prescura cea dintâi, din care se scoate Sf. Agnet, închipuie pe Sf. Fecioara, din care S-a născut Domnul, după trup; scoaterea Sf. Agnet din prescură înseamnă întruparea şi naşterea Domnului din Sf. Fecioară 476 (Sf. Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească şi teoria mistică (tâlcuire despre sfântul locas şi despre Sf. Liturghie) trad. rom. în ms. de I. Popescu, p. 32-33; şi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Liturghie, cap. 92, trad. rom. p. 97). Proscomidia închipuie locul Naşterii (Betleemul) şi al vieţii Mântuitorului, dinainte de Botez (Nazaret, Capernaum) 477 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. cit., p. 33-34), iar discul ţine locul ieslei din staulul de vite în care a fost culcat Pruncul dupa naştere. Acoperămintele sunt scutecele cu care a fost înfăşat dumnezeiescul Prunc de către Magii de la Răsărit. Asezarea steluţei desfăcute peste Sfântul Disc simbolizează steaua care i-a călăuzit pe magi spre locul naşterii, iar tămâierea sau cadirea înseamnă darurile: aur, smirna şi tămâie, aduse dumnezeiescului Prunc de către Magii de la Răsărit. Acoperirea darurilor şi rămânerea lor tainică la Proscomidiar înseamnă vremea necunoscută a vieţii lui Iisus, înainte de începerea lucrării Sale în lume, viaţa pe care Sfintele Evanghelii nu ne-o istorisesc 478 (Nicolae Cabasila, op. si trad. cit., cap. XI, p. 41-42).
Pe de altă parte, cele săvârşite la Proscomidie ne duc cu gândul la Răstignirea şi Patimile Domnului.
Astfel, Proscomidia închipuie Golgota sau locul Răstignirii; străpungerea Sf. Agnet cruciş şi împungerea lui cu copia închipuie jertfa sângeroasă a Domnului, adică răstignirea Lui pe cruce, împungerea sfintei coaste cu suliţa; copia înlocuieşte suliţa cu care ostasul a împuns pe Domnul în coastă. Vinul şi apa turnate în potir închipuie Sângele şi apa care au curs din sfânta coastă, iar Potirul înlocuieşte atât paharul de la Cină, cât şi vasul cu fiere şi cu oţet din care i s-a dat sa bea Celui Răstignit şi în care, după tradiţie, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns şi păstrat o parte din dumnezeiescul Sânge care a curs din ăanile Domnului 479 (Meletie Sirigul, op. si loc. cit., p. 42). Discul este patul (nasalia) pe care Iosif şi Nicodim au aşezat Trupul Domnului (după coborârea de pe Cruce) 480 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 30). Maica Domnului, care a zăbovit îndurerată lângă crucea Fiului Său răstignit (Ioan 19, 25), este şi ea de faţă aici, sub forma miridei triunghiulare aşezate de-a dreapta Sf. Agnet.

115. De ce partea de la începutul Liturghiei se numeşte “Liturghia catehumenilor” sau a celor chemaţi ? 
Pentru că, în vechime, pe lângă creştinii botezaţi puteau lua parte la ea şi catehumenii, adică aceia care se pregăteau să între în creştinism, trebuind să înveţe mai întâi adevărurile de credinţă creştină. Ea ţine de la Binecuvântare până la cuvintele “Cei chemaţi, ieşiţi!…”, când catehumenii trebuiau să părăsească biserica .

116. Care sunt părţile mai de seamă ale Liturghiei catehumenilor ? 
Acestea sunt următoarele:

    • – Binecuvântarea mare
    • – Ectenia mare
    • – Antifoanele
    • – Vohodul mic sau ieşirea cu Sf. Evanghelie
    • – Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule…)
    • – Citirile din Sfânta Scriptură (Apostolul şi Evanghelia)
    • – Ectenia stăruitoare sau întreită
    • – Ectenia pentru catehumeni

117. Ce binecuvântare se dă la începutul Liturghiei şi care este înţelesul ei ? 
Se dă binecuvântarea cea mare prin cuvintele: “Binecuvântată este împăraţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Spunând aceste cuvinte, preotul face semnul crucii cu Evanghelia peste Antimisul de pe Sfânta Masa. Credincioşii, binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Prin aceste cuvinte exprimă şi o speranţă că vom face parte din împărăţia cerească, din împărăţia luminii şi a iubirii Preasfintei Treimi, a Cărei întrare o pregăteste Sfânta Liturghie 481 (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, în “Ed. Mitropoliei Olteniei”, Craiova, 1986, p. 133 s.u.).

118. Ce este Ectenia mare ? 
Este o rugăciune rostită de diacon, din mijlocul bisericii sau de un preot din altar şi alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi materiale ale obştii credincioşilor. La fiecare dintre aceste cereri, credincioşii (strană, cântăreţii sau corul) răspund: «Doamne miluieşte!», strigăt pios după ajutorul lui Dumnezeu.
Ectenia mare o găsim şi la începutul altor slujbe, ca Vecernia şi Utrenia etc.

119. Ce sunt Antifoanele care urmează după Ectenia Mare şi ce închipuie ? 
Sunt trei imne cântate pe rând de cele două strane. Dintre acestea unele au fost alcătuite de împăratul bizantin Justinian în cinstea Mântuitorului.
Fiind alcătuite parte din versete din Psalmi, parte din cântari ale Legii Noi, Antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pământ, era în lume, dar lumea încă nu-L cunoştea. Ele închipuie vremea dinainte de Sf. Ioan Botezătorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan 1, 8-10), când era încă nevoie de prooroci care să vestească venirea Domnului. De aceea se cântă la Antifoane psalmii profetici, în care se prooroceşte această venire.
Fericirile alcătuiesc Antifonul din urmă. Ele fac parte din cea dintâi cuvântare mare (Predica de pe munte), tinuţă de Mântuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii.

120. Ce închipuie Vohodul cel mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie ? 
Închipuie ieşirea Mântuitorului în lume, spre propovăduirea Evangheliei. Sf. Evanghelie întruchipează pe Hristos însuşi; de aceea cântăm acum: “Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos”. Luminile care sunt purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care a pregătit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), şi pe toţi proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.

121. Ce înseamnă cuvintele “înţelepciune drepţi”! 
Prin aceste cuvinte preotul sau diaconul arată poporului Sf. Evanghelie, înălţând-o în văzul tuturor, înainte de a intra în Sf. Altar. Prin ele preotul vrea să spună credincioşilor: “Această Sfântă Evanghelie, care se va citi îndată, este singura şi adevarăta înţelepciune: înţelepciunea dumnezeiască (I Cor. 1, 24-30 si Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci, s-o ascultaţi stând drepţi în picioare, în semn de respect, iar nu stând jos, ca până acum”. La noi însă credincioşii îşi arată respectul faţă de Sf. Evanghelie îngenunchind în timpul citirii ei, ca şi cum ar asculta pe Domnul însuşi. Cei care stau în picioare nu fac un păcat.

122. Ce închipuie Apostolul şi Evanghelia ? 
Apostolul, adică citirea unei bucăţi din Faptele sau din Epistolele Apostolilor, închipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire, iar citirea Evangheliei închipuie pe însuşi Mântuitorul propovăduind mulţimilor.

123. Ce închipuie cadirea sau tămâierea din timpul Apostolului ? 
Închipuie atât pe Sf. Apostoli, cât şi mireasma învăţaturii dumnezeieşti răspândite de ei în toata Biserica, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale! Pentru că suntem lui Dumnezeu buna mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier” (II Cor. 2, 14-15).

124. De ce partea a doua a Liturghiei se numeşte “Liturghia credincioşilor” ? 
Se numeşte aşa pentru că în vechime nu puteau lua parte la săvârşirea ei decât credincioşii, adică creştinii care primiseră botezul şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate ieşeau din biserică odată cu catehumenii. E cea mai sfânta parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se săvârşeşte Sfânta Taina a Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică sau propriu-zisă. Începe cu ectenia: “Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!” şi ţine până la sfârşitul Liturghiei.

125. Care este miezul sau mima Liturghiei credincioşilor ? 
Este săvârşirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adică Sfinţirea şi prefacerea Darurilor în Sfântul Trup şi Sânge şi apoi împărtăşirea cu ele.

126. Unde se face sfinţirea Darurilor ? 
Pe Sfânta Masa, dar cinstitele Daruri se afla până acum tot la proscomidiar şi deci trebuie aduse la Sfânta Masa.

127. Când se face această aducere ? 
În timpul Vohodului mare sau al ieşirii cu cinstitele Daruri.

128. Ce închipuie Vohodul mare sau ieşirea cu Sfintele Daruri ? 
Este strămutarea sărbătorească a cinstitelor Daruri de la Proscomidie, unde au fost pregătite, prin mijlocul bisericii, la Sf. Masa, unde urmează să fie Sfinţite, prin puterea Duhului Sfânt învocată de episcopul sau preotul liturghisitor asupra lor (epicleza). Aceasta închipuie ultimul drum făcut de Domnul din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile şi moartea Sa, adică intrarea Sa triumfală în Ierusalim, unde trebuia să Se jertfească 482 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. cit., p. 69 şi Nicolae Cabasila, op. şi trad. cit., cap. XXIV, p. 66-67). Mai înseamnă procesiunea de îngropare a Domnului, adică ducerea Sfântului Său Trup de la Golgota la locul unde era săpat mormântul. Preotul şi diaconul, care poartă Sf. Disc şi Sf. Potir cu cinstitele Daruri, închipuie acum pe Iosif din Arimateea şi pe Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe Cruce şi l-au pus în mormânt 483 (Ibidem, p. 68; Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 49).

129. Pentru ce preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii, face aici pomeniri ? 
Pomenirile de aici se fac după pilda tâlharului răstignit în dreapta lui Iisus, care a câştigat făgăduinţa raiului, pentru că a rugat pe Domnul: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca 23, 42).

130. Ce face preotul după ce intră cu cinstitele Daruri în Altar ăi ce închipuie cele ce se fac atunci ? 
Preotul asează cinstitele Daruri pe Sf. Antimis care se găseste întins pe Sf. Masa, ia acoperamintele cele mici şi le pune deoparte, pune peste Sf. Disc şi Sf. Potir acoperământul cel mare, le tămâie şi apoi închide uşile ămpărăteşti şi trage dvera (perdeaua).
Sfânta Masă închipuie acum Golgota (locul Răstignirii) sau grădina în care se află mormântul Domnului. Asezarea cinstitelor Daruri pe ea înseamnă punerea în mormant a Domnului. Sfântul Antimis şi Sfântul Disc ţin locul mormântului; cele două acoperăminte mici sunt ştergarul sau năframa pusă pe faţa Domnului şi giulgiurile cu care a fost înfăşurat; acoperământul cel mare este piatra pusă pe intrarea mormântului 484 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. si trad. cit., p. 35-36); cădirea Darurilor aminteşte aromatele cu care a fost uns trupul Domnului şi miresmele aduse de sfintele femei (mironosiţe) la îngropare (Ioan 19, 39-40). Steluţa care rămâne pe Sf. Disc este pecetea pusă pe piatra mormântului, închiderea uşilor împărăteşti închipuie pogorârea Domnului la iad cu sufletul, iar tragerea dverei (perdelei) închipuie înconjurarea mormântului cu strajă (Matei 27, 62-66) 485 (Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 48-49). De aceea şi rugăciunile pe care le rosteşte acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea şi îngroparea Domnului.

131. Sfinţirea Darurilor se face îndată după punerea lor pe Sfânta Masă ? 
Nu. Ci se face mai întâi pregătirea sufletească a credincioşilor, în vederea acestei înfricoşate clipe a Sfintei Liturghii.

132. Cum se face această pregătire sau ce ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe ? 
Iubire şi pace între noi şi credinţă fierbinte.

133. Cum ne arătăm acum iubirea dintre noi ? 
Dupa o ectenie în care rugăm pe Dumnezeu să ne dea o zi bună, de pace, iertare de greşeli, sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată de apoi, diaconul ne îndeamnă cu glas înalt: “Să ne iubim unii pe alţii…”. E porunca pe care Mântuitorul a dat-o Sfinţilor Apostoli şi printr-înşii şi nouă: “Poruncă nouă vă dau: ca să vă iubiţi unul pe altul…” (Ioan 13, 34 si 15, 12). În vechime, credincioşii din biserică, urmând poruncii Sfinţilor Apostoli, îşi dădeau acum sărutarea sfântă sau a pacii (Rom. 16, 16; 1 Cor. 16, 20; 1 Petru 5, 14); bărbaţii se sărutau între ei şi femeile între ele, în semn de iubire şi împăcare. Cu timpul, din pricina neorânduielilor la care dădea naştere, acest obicei a fost părăsit şi a rămas numai la sfinţiţii slujitori din altar, care, dacă sunt mai mulţi, se sărută acum unul cu altul pe umeri. Se cuvine însă ca şi credincioşii să-şi umple acum sufletul de iubire, de pace şi iertare, uitând şi alungând din inimile lor toată vrajba, ura şi pizma faţă de alţii.

134. Dar credinţa comună cum ne-o arătăm ? 
Prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credinţei, care vrea să spună că, pe lângă iubirea unuia faţă de altul, ni se cere şi credinţa dreaptă (ortodoxă), pentru a putea lua parte, cu vrednicie, la Sfânta Jertfa. De aceea, se cuvine ca fiecare din noi să rostim în acest moment Crezul, însoţind pe cel ce îl rosteşte cu glas tare, diaconul sau cântăreţul.

135. Ce înseamnă cuvintele: “Uşile, uşile; cu înţelepciune să luăm aminte!”, prin care preotul (diaconul) vesteşte rostirea Crezului ? 
În vechime, prin aceste cuvinte se atrăgea luarea aminte slujitorilor care păzeau uşile de intrare ale bisericii (diaconiţe şi ipodiaconi), să-si sporeasca băgarea de seama ca nimeni dintre credincioşii dinlăuntru să nu mai iasă afară şi nici un necreştin (catehumen, eretic sau penitent) să nu intre în biserică în timpul înfricoşatei Jertfe. Astăzi, aceste cuvinte sunt păstrate ca un îndemn spre ascultarea cu luare aminte a Crezului.

136. Cum ni se vesteşte aducerea Sfintei Jertfe ? 
Prin îndemnul pe care ni-l adresează preotul (diaconul); «Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!»

137. Ce înseamnă cuvintele: “Mila păcii, jertfa laudei” cu care credincioşii (cântăreţii) răspund la îndemnul de mai sus ? 
Aceste cuvinte arată darurile Jertfei duhovniceşti sau nemateriale pe care credincioşii o aduc din partea lor odată cu Jertfa cea adevărata adusă acum de preot în numele lor. Şi care sunt aceste daruri ale jertfei lor ? Sunt cele trei virtuţi: mila, pacea şi jertfa de laudă (cântarea), pe care Sf. Scriptura le recomandă adesea ca adevărate daruri de jertfă bine-plăcuta lui Dumnezeu, în locul jertfelor sângeroase ale Legii Vechi. Cu alte cuvinte, credincioşii răspund:

    • – aducem întâi mila, pentru ca Domnul a zis: “Mila voiesc, iar nu jertfa!” (Osea 6, 6; Matei 9, 13; 12, 7).
    • – aducem apoi pace, pentru ca Mântuitorul însuşi a spus: “Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26).
    • – şi, în fine, aducem jertfă de laudă (antare), pentru că o asemenea jertfă cere Domnul prin gura Psalmistului: “Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă… jertfă de laudă Mă vă slăvi” (Ps. 49, 15, 24; 106, 22; 115, 7). De asemenea Sf. Apostol Pavel ne spune: “Aşadar, prin El (Hristos) să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care preaslăvesc numele Lui” (Evr. 13, 15).

138. Cum aduc credincioşii “jertfă de laudă” în timpul Sfintei Jertfe ? 
Cântând imnele numite de obicei «răspunsurile mari», şi anume: «Cu vrednicie şi cu dreptate este»; Trisaghionul biblic: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot…», «Pre Tine Te lăudăm…» şi «Axionul».

139. Ce face preotul în acest timp ? 
După ce îndeamnă pe credincioşi: «Să mulţumim Domnului», el însuşi mulţumeşte lui Dumnezeu, în numele credincioşilor, pentru toate binefacerile mântuirii, începând să citească în taină o lungă rugăciune, numită cu un cuvant grecesc “anafora”, adica rugăciunea aducerii Sfintei Jertfe. Această rugăciune este partea cea mai de seamă şi mai sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o înfăţişare, pe scurt, a faptelor de seamă din istoria mântuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu – Tatăl o fierbinte mulţumire şi slăvire pentru toate binefacerile dăruite neamului omenesc, îl roagă să prefacă Darurile de pe Sfânta Masa în Sfântul Trup şi Sânge şi să le primească drept daruri şi jertfă şi apoi mijloceşte, pentru ca, prin ele, toată Biserica să dobândească împlinirea cererilor şi dorinţelor ei.

140. Ce auzim noi din această rugăciune ? 
Din această rugăciune tainică, credincioşii nu aud decât câteva fraze pe care preotul le rosteşte cu voce tare. Astfel, pomenind, între altele, pe îngerii din ceruri, care slăvesc neîncetat pe Dumnezeu, preotul adaugă, cu glas înalt, chipul în care se face aceasta slăvire: «Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind».

141. Care este această cântare de biruinţă ? 
Este imnul întreit sfânt, pe care Serafimii din vedenia Proorocului Isaia şi mai apoi a Sfântului Evanghelist Ioan îl cânta, în jurul tronului Celui Prea Înalt: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…” (Isaia 6, 3 şi Apoc. 4, 6-8). Pe acesta îl cânta acum şi credincioşii din afarş de altar, cântăreţii sau corul, arătând că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu îngerii şi oamenii s-au unit într-o singură ceată (cor) şi laudă într-un glas pe Dumnezeu 486 (Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cap. XTX si XXIV, p. 343, 348 şi 350; Sf. Simion al Tesalonicului, Tâlcuirea despre sfântul locaş, p. 263).
Mai departe, preotul, istorisind în taină chipul în care Mântuitorul a întemeiat Sfânta Euharistie, la Cina cea de Taină, glăsuieşte tare înseşi cuvintele rostite atunci de Domnul către Sfinţii Apostoli: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu», apoi: «Beţi dintru acesta toţi; acesta este Sângele Meu…».

142. Oare prin aceste cuvinte se sfinţesc şi se prefac Darurile ? 
Nu, ci ceva mai târziu şi anume în timpul în care credincioţii (corul) cânta «Pre Tine Te lîudîm…» şi când preotul citeşte epicleza, adică acea parte din rugăciunea de aducere, în care imploră pe Dumnezeu să trimită pe Sfântul Duh spre a sfinţi şi a preface Darurile. Atunci e clipa cea mai sfântă din tot cursul Sfintei Liturghii, căci Sfântul Duh coboară şi sfinţeşte pâinea şi vinul, prefăcându-le în Sfântul Trup şi Sânge. De aceea, credincioşii îngenunchează, la unele biserici se bate în toacă sau sună clopoţelul din altar, sau chiar clopotul cel mare, pentru ca să auda şi cei ce nu sunt în biserică şi să se roage.
De aici înainte cinstitele Daruri devin «Sfintele Daruri». Ele nu mai sunt doar niste simboluri sau închipuiri ale firii omeneşti a Mântuitorului – ca până acum – , ci însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, păstrându-şi doar înfăţişarea văzută de pâine şi de vin. Ele sunt adevăratul Trup şi Sânge cu care Mântuitorul S-a născut din Sfânta Fecioară, cu care a trăit pe pământ, cu care a pătimit şi S-a îngropat, cu care a înviat şi S-a înălţat întru slavă.

143. Ce face preotul după sfinţirea Darurilor ? 
Deoarece de aici înainte Mântuitorul Se află de faţă printre noi, cu Sfântul Său Trup şi Sânge, preotul citeşte, tot în taină, partea de la sfârşitul marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, adică rugăciunea de mijlocire pentru toată Biserica. El pomeneşte acum pe toţi credincioşii vii şi morţi, rugându-se că aducerea Sfintei Jertfe să le fie spre folos şi spre iertarea păcatelor. Împreună cu aceştia, pomeneşte şi pe toţi Sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu, dar nu rugându-se pentru ei, ci pentru ca ei sa mijlocească pentru noi şi să dobândim şi noi, ca şi ei, împărăţia cerurilor. În fruntea lor e pomenită cu glas tare, în semn de deosebită cinstire, Maica Domnului. În cinstea ei se cântă acum la strană Axionul («Cuvine-se cu adevărat…»), adică imnul pentru preamărirea Sfintei Fecioare. În timpul acesta, preotul binecuvântează anafora care se va împărţi la sfârşitul Liturghiei. Apoi continuă pomenirile, pomenind cu glas tare pe episcopul (ierarhul) locului.

144. Ce înseamnă cuvintele: “Pre toţi şi pre toate”, cu care răspunde acum corul ? 
Înseamnă că ne rugăm ca Dumnezeu să pomenească pe toţi creştinii şi pe toate creştinele pe care credinciosul îi are în gând, pentru ca toţi să se împărtăşească din roadele binecuvântate ale Sfintei Jertfe.

145. După aducerea jertfei urmează îndată împărtăşirea cu Sfintele Daruri ? 
Nu îndată, ci după o scurtă pregătire a preotului şi a credincioşilor în vederea împărtăşirii.

146. În ce constă această pregătire ? 
Ea constă în:

    • 1. O ectenie, în care ne rugăm ca Dumnezeu să primească Darurile noastre, trimiţându-ne în schimb mila şi harul Său;
    • 2. Două rugăciuni în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să ne ajute a ne împărtăşi cu vrednicie de Sfintele Taine;
    • 3. Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) pe care o cântă sau o rostesc credincioşii, în semn că ei se simt acum din destul pregătiţi şi vrednici să se numească fii ai lui Dumnezeu, să-L cheme pe Tatăl nostru, al tuturor şi să-L roage ca să le dea nu numai «Pâinea noastra cea de toate zilele, ci ăi «pâinea cea cerească», adică Trupul lui Hristos, din care cel ce va gusta va fi viu în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea după har.

147. Când încep în Sfântul Altar pregătirile pentru împărtăşire ? 
Atunci când preotul ia în mâini Sfântul Trup (Agnet) şi-l înalţă de pe Disc, cu cuvintele: «Să luam aminte! Sfintele, Sfinţilor!»

148. Ce înseamnă această înalţare şi aceste cuvinte ? 
Înălţarea Sfântului Agnet închipuie înălţarea Domnului pe Cruce; iar cuvintele “Sfintele, Sfinţilor!” vor să spună că Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinţi, adică acelora care s-au pregţtit în chip deosebit şi sunt vrednici să le primească .

149. Cum se pregătesc Sfintele Daruri pentru împărtăşire ? 
Înainte de împărtăşire, preotul împarte Sf. Trup în patru părţi: prima parte (aceea pe care sunt întipărite iniţialele «Is») o pune în Potir, închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adică învierea Domnului; din a doua (cea cu iniţialele “Hs”) se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, iar celelalte două (cele cu iniţialele «Ni» şi «Ka») se pun în Sf. Potir după împărtăşirea clericilor, pentru a se împărtăşi credincioşii din ele. Pregătirea Sf. Sânge se face turnând în Sf. Potir căldura sau apă caldă şi binecuvântată de către preot.

150. Ce închipuie “căldura” sau apa caldă care se toarnă în Sfantul Potir ? 
Ea închipuie căldura Duhului celui de viaţă făcător, arătând că, chiar în moarte, Dumnezeirea nu a fost despărţiţă de Sfântul Trup, ca şi dumnezeiescul suflet 487 (Idem, Răspuns la întrebarea 58, trad. rom. p. 331). Totodată ea închipuie căldura vieţii pe care Sfântul Duh o toarnă din nou în mădularele moarte, prin înviere: “Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31). Se toarnă în Sfântul Potir, pentru ca să ne dea, în clipa împărtăşirii, simţirea adevărată a sângelui viu şi cald, curs din coasta şi din rănile cuielor Celui răstignit pentru noi 488 (Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. cit., p. 115; Sf. Simion al Tesalonicului, Tâlcuirea despre dumnezeiescul locaş, p. 94-95 şi Răspuns la întrebarea 158, trad. rom. p. 266-267; p. 330-331).

151. Cum se face împărtăşirea ? 
Sfinţiţii liturghisitori se împărtăşesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar, ca Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină. Sfânta Masa ţine atunci locul Mesei de la Cină. În timpul acesta, corul cânta Chinonicul (Priceasna), adică imnul împărtăşirii, iar preotul iese după aceea în faţa Sfintelor Uşi sau pe Amvon şi rosteste predica.
Când sunt credincioşi de împărtăşit, preotul toarnă în Sfantul Potir cele două parţi din Sf. Trup însemnate cu «Ni» şi «Ka», deschide Sfintele Uşi şi cheamă pe credincioşi prin cuvintele: “Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste să vă apropiaţi”. (Despre rânduiala împărtăşirii vom scrie mai pe larg acolo unde vom vorbi despre rânduiala Sfintei împărtăşanii).
După împărtăşire, scopul Sfintei Liturghii este împlinit. Acum preotul ridică Sfântul Disc deasupra Sfântului Potir şi toarnă în el şi miridele, adică părticelele de pâine aduse pentru sfinţi şi pentru credincioşii vii şi morţi.

152. Ce înseamnă ultima arătare a Sfântului Potir şi ducerea lui la Proscomidie ? 
Înseamnă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi înălţarea Lui la ceruri. Sfânta Masă rămâne acum Scaunul slavei lui Dumnezeu – Tatăl, iar Proscomidia, din dreapta ei, este şederea Fiului de-a dreapta Tatălui, întru slavă 489 (Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 51).

153. Cum se termină Sfânta Liturghie ? 
După o scurtă ectenie de mulţumire pentru primirea Sfintei împărtăşanii, preotul iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântand credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor.
După aceasta, iese în faţa iconostasului şi «miruieşte» pe credincioşi, adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din candele, rostind, la fiecare, cuvintele: “Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul!” Această ungere închipuie coborarea Sf. Duh peste Biserică, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă.
Se împarte apoi credincioşilor anafora.

154. Ce este anafora şi care este rostul ei ? 
Sunt bucăţele de pâine tăiate din prescurile întrebuinţate la Proscomidie şi binecuvântate de preot, care se împart credincioşilor din biserică, la sfârşitul Liturghiei, iar unii iau din ea şi acasă, pentru cei ce n-au putut veni la biserică. La început, anafora se dădea ca o mângâiere numai celor ce nu se puteau împărtăşi, ţinând deci locul Sfintei împărtăşanii. Astăzi însă o iau şi cei ce se împărtăşesc, după împărtăşire. De aceea, anafora se ia numai la sfârşitul Liturghiei şi pe nemâncate (ca şi Sf.Împărtăşanie); nu se cere înainte, adică în timpul Liturghiei, cum obişnuiesc unii creştini care nu cunosc rostul ei. După unii învăţaţi, anafora ar fi o rămăşiţă sau aducere aminte de agapele sau mesele frăţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârşitul Liturghiei, în Biserica primilor creştini.
Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agnet şi care, precum am văzut, închipuie pe Sf. Fecioara; ea e binecuvântatş de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu 490 (Ibidem, p. 51).

155. Ce valoare şi ce însemnătate are slujba Sfintei Liturghii în viaţa creştină, în comparaţie cu celelalte sfinte slujbe despre care am vorbit mai înainte ? 
Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi totodată faptul cel mai de căpetenie din istoria mântuirii lumii, tot aşa şi Sf. Liturghie care înveşniceşte pe pâmânt acea Jertfă este miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi, de aceea nici nu se numără între cele “şapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecărei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească 491 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfintele rugăciuni, cap. CCI, trad. rom. p. 198). Toate celelalte slujbe care se săvârşesc înaintea ei, ca Vecernia şi Utrenia, servesc numai ca un fel de pregătire a Liturghiei. În ele aducem lui Dumnezeu numai rugăciune de cerere, ori laudă, mulţumire şi slăvire, pe când prin Liturghie îi aducem, pe lânga acestea, ceva mai mult: îi aducem Jertfa care, precum am mai spus, este cea mai înaltă formă de cinstire şi preamărire a lui Dumnezeu. Valoarea, preţul sau vrednicia acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce Se jertfeşte într-însa este însuşi Hristos, Arhiereul desăvârşit, ” sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evr. 7, 26), şi ca darul nostru de jertfă este tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui Dumnezeu: însuşi Trupul şi Sângele neprihănit al Fiului Său, adică tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, mai curat şi mai desăvârşit, singurul dar vrednic de mareţia şi sfinţenia lui Dumnezeu.
De aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, “nu este altceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi părtăşie a Lui cu noi… Deci, mai presus decât toată rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim”492 (Despre preoţie, trad. rom. p. 353).

156. Ce folos şi ce câştig sufletesc avem luând parte la Sfânta Liturghie ? 
Rânduiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmăreşte cu luare aminte, o adevărată şcoală de învăţătură creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemana şi pe înţelesul tuturor. Într-însa creştinul găseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub forma prescurtată a Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântările din Liturghie, precum şi în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica rostită de preot.
Dar, mai presus de orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. Am văzut cum toate cele ce se săvârşesc, se cântă şi se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gândul la Hristos Domnul, pentru ca în ele îl vedem arătat pe El şi întreaga Lui lucrare mântuitoare. Luând deci parte la Sfânta Liturghie, petrecem împreună cu Iisus, ascultăm glasul Lui, suntem aproape de Dânsul; iar daca ne împărtăşim, ne unim cu El: El petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56).

157. Cum se explică puterea deosebită a rugăciunilor făcute în timpul Sfintei Liturghii ? 
Apropierea de Domnul, Care e de faţă cu Trupul pe Sf. Altar, ne dă puteri şi nădejdi nebănuite, aşa cum dădea Sfinţilor Apostoli şi Ucenici după înviere. El Se roagă împreună cu noi; El însuşi mijloceşte pentru noi în faţa lui Dumnezeu – Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi dorinţele noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (Ioan 16, 23-26; Efes. 2, 18; 1 Tim. 2, 5). Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror pomenire şi laudă o facem şi ale căror mijlociri le cerem de atâtea ori în cursul Liturghiei. Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. “Credem că vom dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugăciune la Jertfa sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte”, zice Sf. Chiril, Arhiepiscopul cetăţii sfinte a Ierusalimului, din veacul al IV-lea 493 (Cateheza a cincea mistagogică, cap. IX, în trad. rom. de Pr. D. Fecioru, vol. II, p. 571). Iar renumitul tâlcuitor al Liturghiei, Nicolae Cabasila, adaugă, mai târziu, că: «nu se mai află o altă formă de rugăciune care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această înfricoşată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile lumii» 494 (Op. şi trad. cit., cap. XXIV, p. 67).

158. Numai cei vii folosesc din săvârşirea Sfintei Liturghii ? 
Nu numai cei vii, ci şi morţii pe care îi pomenim şi pentru care ne rugăm, căci jertfa se aduce şi pentru ei. «Încă aducem Ţie această jertfă… pentru cei adormiţi întru credinţă…»; aşa se roagă preotul în taină, după sfinţirea şi prefacerea Darurilor. Cei adormiţi se împărtăşesc şi ei, la fel cu noi, din roadele binecuvantate ale Sfintei Liturghii, căci şi lor le dă Hristos, prin Sângele Său, iertare de păcate şi nădejdea învierii pentru viaţa de veci. Despre aceasta ne încredinţează toţi Sfinţii Părinţi şi marii Dascăli ai Bisericii 495 (Astfel, de exemplu, Asezămintele Sf. Apostoli, cartea VI, cap. XXX (în trad. rom. de Pr. I. Mihalcescu, Pr. M. Paslaru şi Ec. G. Nitu, cu titlul Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. II, 1928, p. 179); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V-a Mistagogică, 9, în trad. rom. cit. p. 571; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia III-a la Epistola către Filipeni; Mărturisirea Ortodoxă, partea I, Răspuns la întrebarea 107, trad. cit., ed. 1952).

159. Trebuie deci să luăm parte la Sfânta Liturghie ? 
– «Ce întrebare fără rost! Dar crezi oare că creştinii ar putea trăi fără Jertfa Liturghiei, sau că Sfânta Liturghie se săvârşeşte fără creştini?» 496 (Baronius, Anale, la an. 303). De aceea ne îndeamnă Sf. Maxim Mărturisitorul: «Tot creştinul trebuie să se afle des în sfânta biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârşită în ea, pentru Sfinţii îngeri care sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intră şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi care fac rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea prezent, dar în chip deosebit mai ales în timpul Sfintei Liturghii… Să nu lipsim, aşadar, de la sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se săvârsesc 497 (Mystagogia, cap. XXTV, trad. rom. cit., p. 347-352), Iar Sf. Simion al Tesalonicului adaugă: «Să venim dar cu dragoste şi cu cucernicie, de se va putea mai mult decât la alta rugaciune, la Liturghie în fiecare zi, căci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos credinciosul» 498 (Răspuns la întrebarea 79, trad. rom. p. 342).
Cine nu ia parte la Sfânta Liturghie, acela a încetat de a mai fi creştin adevărat. Legătura lui cu Hristos e ruptă; unul ca acela s-a făcut mădular uscat, bolnav sau mort al Bisericii sau al Trupului lui Hristos (Ioan 15, 5-6). De aceea, vechile rânduieli ale Sfinţilor Părinţi pedepseau pe cei ce lipseau de la biserică mai mult de trei duminici una după alta (Canonul 11 al Sinodului din Sardica şi Canonul 80 al Sinodului VI ecumenic).
Dacă deci pricini serioase te împiedică să fii de faţă la Sfânta Liturghie, trimite pe cineva din ai casei ca să dea o Liturghie pentru toţi, sau măcar pomelnicul şi o prescură, rugând pe preot să te pomenească şi să se roage pentru tine la timpul cuvenit.

160. Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfanta Liturghie ? 
Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, adu-ţi aminte că biserica este “casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine “să ne apropiem cu inima curată, în deplinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău şi spălându-ne trupul cu apâ curată…”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Evr. 10, 22). Încetează deci din ajun lucrul şi obişnuitele îndeletniciri zilnice; spală-ţi trupul şi curăţeşte-ţi sufletul cu rugăciune, cu înfrânare de la păcate şi cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ura şi orice vrăjmaşie (Matei 5, 23-24 şi 1 Tim. 2, 8), mai ales atunci când vrei să te şi împărtăşeşi. Dacă poţi, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernia). Iar a doua zi dimineaţă, îmbracăte în haine curate şi îngrijite, de sărbătoare, dar nu cu găteala prea multă şi lux; îndeosebi femeile să lase obişnuitele podoabe, dresuri şi sulemeneli şi să vină cu capul acoperit (I Cor. 11, 5 şi 1 Tim. 2,9 şi Asezămintele Sf. Apostoli II, 57). Şi pentru că nu e cuviincios să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu mâinile goale (les. 22, 15), dacă poţi pregăteşte din vreme darul tău pentru altar: lumânări, tămâie, prinoase din rodurile pământului, dar mai ales prescură, vinul şi pomelnicul cu numele viilor şi celor adormiţi ai casei şi neamului tău.

161. Când să venim la biserică ? 
Bun şi folositor lucru este să fii de faţă la întreaga Liturghie, în toate duminicile şi sărbătorile (porunca I a Bisericii). Sârguieşte-te deci sp fii din vreme ăn bisericp. De poţi, bine este sp iei parte şi la slujba dimineţii (Utrenie şi Ceasuri), căci ăn timpul ei se săvârşeşte de fapt Proscomidia, care face parte din Liturghie şi atunci se cade să dăm preotului prescurile pentru Liturghie. Dar dacă nu poţi veni mai devreme, caută să te îndrepţi spre casa Domnului cel putin atunci când auzi clopotul sau toaca de Liturghie.
Iar odată ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârşit, căci numai aşa te vei bucura pe deplin şi de toate roadele dumnezeieştii slujbe. Cei ce nu vin la timp şi pleacă din biserică înainte de sfârsitul slujbei, pe de o parte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de altă parte, tulbură liniştea celorlalţi, precum şi ordinea şi buna rânduială care trebuie să domnească în biserică în timpul sfintelor slujbe. Pe bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă pe unii ca aceştia cu luda Vânzatorul, care, pentru a-şi îndeplini gândul ticălos al trădării, a părăsit pe Domnul înainte de sfârşitul Cinei celei de Taină. De aceea, cei ce părăseau sfântul locas înainte de sfârşitul Liturghiei erau pedepsiţi în vechime cu cea mai mare pedeapsă: afurişania, sau excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creştinilor (Can. 9, al Sf. Apostoli şi Can. 2 al Sinodului din Antiohia).

162. Cum să luăm parte la Sf. Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm şi ce trebuie să facem în biserică ? 
Intrând în biserică nu uita că intri într-un locaş Sfinţit, în casa lui Dumnezeu. Nu este, deci, de prisos: “Să ştii cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu…” (I Tim. 3, 15). În clipa când păşim peste pragul bisericii, să lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumeşti, toate simţirile pământeşti. În biserică se intră “cu credinţă, cu frică lui Dumnezeu şi cu bună evlavie”. Păşind în sâantul locaş, să fim astfel slobozi de povara grijilor de toate zilele: «Toată grija cea lumească să o lepădăm» şi să ne aţintim gândul şi inima numai spre cer şi spre Dumnezeu: «Sus să avem inimile!», aşa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă .
Păşeşte apoi uşor, spre a te închina mai întâi în faţa Sfintei Evanghelii şi a icoanei de pe tetrapod, care închipuie pe Hristos în mijlocul bisericii, apoi în faţa iconostasului; dacă ai adus lumânări, aprinde-le în sfeşnice sau în faţa sfintelor icoane, iar dacă ai adus prescură, vin şi pomelnic, dă-le preotului prin uşa dinspre miazanoapte a altarului. Închină-te cu cuviinţă şi evlavie înaintea Sfintelor icoane, fără să stai prea mult îngenuncheat, mai ales ăn faţa icoanelor împărţteşti, pentru a îngădui şi altora să-şi facă rugăciunile lor şi pentru ca ăa nu împiedici pe preot în împlinirea slujbei. Dacă însă s-a început Sfânta Liturghie, rămâi să te inchini la icoane după sfârşitul slujbei.
Mergi după aceea în linişte şi te asează la locul cuvenit: bărbaţii la dreapta, iar femeile la stânga. Ai grijă să laşi la mijlocul bisericii loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine şi pentru Sfinţiţii slujitori, când trebuie să cădeasca toata biserica. Ai grijă, de asemenea, că locul de sub policandrul cel mare să rămâna gol, pentru ca preotul să poată ieşi pe acolo cu Sfânta Evanghelie şi cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarăşi, ca stranele să rămână libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputincioşi şi mai osteniţi decât tine, pentru că aceştia să poată şedea jos în anumite momente ale slujbei.
Nu umbla şi nu te mişca fără rost în biserică, ci rămâi în linişte la locul pe care ţi l-ai ales dintru început, pentru a păstra liniştea şi buna rânduială ce trebuie să domnească în casa Domnului, căci “Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33). Păstrează tot timpul în ţinută şi înfăţişarea ta trupească cuviinţa şi evlavia pe care trebuie să le avem în faţa împăratului tuturor. Nu sta tolănit sau alene în strană, ci drept, în picioare: «Sî stîm bine, sî stîm cu fricî şi să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!» Nu vorbi şi nu râde, nu scuipa şi nu-ţi roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul tău şi urmăreşte cu băgare de seamă âanduiala slujbei, luând parte la cântările Sfintei Liturghii, bine ştiind şi încredinţat fiind că toate cele ce se săvârşesc în timpul Sfintei Liturghii se fac pentru noi toţi, slujitori şi credincioşi laolaltă. Ascultă mai ales cu multă luare aminte cele ce se citesc la Apostol şi Evanghelie, ca şi cum ai asculta pe Domnul însuşi sau pe Sfinţii Săi Apostoli; fii, de asemenea, atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbeşte în numele lui, ci al lui Dumnezeu. Luarea aminte, cuviinţa şi credinţa noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfinţirii Darurilor.
Închină-te, adică fă-ţi semnul crucii şi pleacă-ţi genunchii la timpul cuvenit, adică: în timpul cântării «Pre Tine Te lăudăm», când se sfinţesc darurile, la Axion, când preotul mijloceşte pentru noi.

163. Fac bine cei ce îngenunchează la ieşirea cu Sfintele Daruri ? 
Da. Lucrul acesta e îndreptăţit mai ales la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, când preotul iese cu Darurile sfinţite de mai înainte; trebuie să îngenunchem atunci ca înaintea Domnului 499 (Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Rugăciuni cap. CCCLV; Răspuns la întrebarea 55 şi Tâlcuire despre sfntul locas, p. 237, 268, 328), căci Sfintelor Daruri li se cuvine aceeaşi cinstire ca Domnului însuşi 500 (Mărturisirea ortodoxă, partial, Răspuns la întrebarea 56 şi 107, trad. cit., p.65,97). Dar şi la Liturghia obisnuită (a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile) nu e rău dacă îngenunchem, căci, cu toate că Darurile în clipa aceea nu sunt încă prefăcute în Sf. Trup şi Sânge, totuşi ele nu mai sunt nici simpla pâine şi vin, ci au fost binecuvântate şi închinate Domnului, ca darurile care poartă închipuirea Trupului şi care se vor preface în curând în adevăratul Trup şi Sânge. Ele merită deci să fie cinstite 501 (Nicolae Cabasila, op. şi trad. cit., cap. XXTV, p. 66-67; Simion al Tesalonicului, Tâlcuire despre dumnezeiescul locaş, 78 şi răspuns la întrebarea 55 (trad. rom. p. 261-262, 328) s.a.). Îngenunchem apoi pentru că ştim că momentul acela din Liturghie închipuie ultimul drum al Domnului spre Patima sau spre Mormânt, de aceea se cade să ne umilim, să plăngem pentru cele ce a suferit El pentru noi şi să cerem iertarea păcatelor noastre 502 (Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 49).
Nu fac rău cei ce “cad la Daruri”, adică suferinzii, care se culcă jos pentru a trece preotul cu cinstitele Daruri peste dânsii, la Vohod.

164. Se cuvine să cânte în biserică credincioşii ? 
Da. Să ne sârguim a învăţa cântările sfintelor slujbe, pentru că, atunci când le-am deprins bine, să ne alăturăm cântăreţilor sau corului, lăudând împreuna cu ei pe Dumnezeu prin cântare şi împlinind astfel îndemnul Psalmistului: “Toată suflarea să laude pre Domnul…!” (Ps. 150, 5). Bun lucru şi plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din biserică «să slăvească cu un glas şi cu o inimă» pe Dumnezeu.
Dar dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie – fie în cor, fie la strană – să nu cântam numai cu glasul, ci si cu inima (Can. 10 al Sin. IV din Cartagina) şi să nu producem tulburare cântând mai tare decât ceilalţi, pentru că să ni se audă glasul, luând-o înainte sau rămânand în urmă şi încurcând astfel pe cântăreţi; căci lucrul acesta este neplăcut şi urechilor noastre şi Domnului şi este spre paguba noastră sufletească 503 (Sf. Nichita Romanul, Episcopul Remesianei, Despre folosul psalmodiei, cap. XI).
Iar dacă nu ştim sau nu putem cânta, să ne rugăm în linişte; să ne rugăm fierbinte, cu credinţă şi din tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre cu rugăciunile obşteşti ale Bisericii, rostite de preot sau de diacon, şi să le rostim în gând odată cu ei.
Dar mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme şi cu cuviinţă, a ne împărtăşi cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atunci petrecem împreună şi unirea noastră cu Dumnezeu este întreagă, deplină şi desăvârşită.
Iar la sfârşitul Liturghiei, închină-te şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi tot restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul şi îmbogăţirea sufletului.
Făcând aşa, vom putea spune că am luat parte cu adevărat la sfânta slujbă şi vom ieşi din biserică mai luminaţi, mai buni şi mai apropiaţi de Dumnezeu, coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa, cum spune Mântuitorul despre vameşul cel smerit din Sfânta Evanghelie (Luca 18, 14).