Select Page

Fericirile

238. Ce sunt Fericirile ? 

După rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, credinciosul trebuia să asculte de cele 10 porunci .
Potrivit cuvintelor Mântuitorului: “Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), cele 10 porunci trebuie păzite şi de creştini, întocmai.
Pe lângă aceste zece porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în chip de “fericiri”, fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le îndeplinim. În acest înţeles Sfântul Apostol Iacov numeşte legea Noului Testament “Legea cea desăvârşită a libertăţii” (Iacov 1, 25).
Faptul că Mântuitorul înfăţişează laolaltă fericirea şi desăvârşirea arată că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea.
De aceea, în fiecare fericire trebuie să deosebim mai întâi învăţătura sau îndemnul şi apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii.
Pe scurt, prin “Fericiri” se înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnica, sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea.

239. Care este fericirea întâi şi ce înţeles are ? 
“Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învaţă că prima virtute pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a intra în împărăţia cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este “sărăcia cu duhul”.
Dar ce înseamnă “sărăcia cu duhul” ?
După cum tălmăceşte Sfântul Ioan Gură de Aur 648 (Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 224. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la ., Migne, P. G., LXXII, col. 589; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 189), cuvintele «săraci cu duhul» înseamnă «smeriţi de bună voie», adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au căzut îngerii cei răi şi primii oameni. Ele nu arată deci pe cei neînţelepţi, neştiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Creştinii care cunosc şi urmează pe Hristos sunt “învăţaţi de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) şi “fii ai luminii… nu ai întunericului” (I Tes. 5, 5), întrucât au dobândit învăţătura dumnezeiască de la Biserică, prin harul Sfântului Duh (I Cor. 5 s.u.).
Săraci cu duhul sunt creştinii care, cugetând necontenit la desăvârşirea dumnezeiască, îşi dau seama cât de departe sunt ei de ea; cei ce îşi dezlipesc de bună voie inima de bunurile pământeşti, îşi golesc mintea de cunoştintele cele desărte şi îşi eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel sărăcită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cereşti, cu bogăţia stiinţei dumnezeieşti şi cu iubirea celor veşnice. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred niciodată desăvârşiţi, ci râvnesc şi se străduiesc fără încetare să urce treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii.
Pătrunşi de convingerea că nu au nimic de la sine şi că nu pot înfăptui nimic pentru mântuirea lor fără ajutorul şi harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât petrec în trup, sunt încă departe de fericirea veşnică, creştinii imploră necontenit îndurarea harului lui Dumnezeu.
Răsplata făgăduită celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin credinţă şi nădejde, ei o gustă lăuntric încă pe pământ, dar deplin o vor avea numai în viaţa viitoare, prin părtăşia la fericirea veşnică .
Smerenia este deci prima virtute ce se cere creştinului. Fără ea, nimeni nu poate trăi o viaţă cu adevărat creştină; fără ea, nimeni nu poate nici măcar intra în această viaţă creştină, pentru că îi lipseşte dorinţa de a se lupta cu păcatele şi de a dobândi virtutea. Fără smerenie, creştinul nu se află în stare de a simţi nevoia harului dumnezeiesc şi prin aceasta se lipseşte tocmai de ceea ce are neapărată trebuinţă .

240. Care este fericirea a doua şi ce înţeles are ? 
“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 4). Plânsul, ca şi râsul, poate avea diferite cauze. Înţelesul lui depinde deci de cauza din care porneşte. Astfel este o mare deosebire între plânsul celui ce-i pare rău pentru vreun păcat săvârşit şi plânsul unui hoţ, de necaz că nu i-a reuşit o încercare de furt, sau pentru că a fost prins şi pedepsit.
De aceea, din această fericire nu trebuie să înţelegem că toţi cei ce plâng ar putea dobândi mângâierea. Aici este vorba numai de cei ce plâng din pricină că se întristează şi le pare rău pentru păcatele săvârşite 649 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 225), cu care au mâhnit pe Dumnezeu şi pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vameşul, sau tâlharul cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului. Aceasta este întristarea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: “Întristarea, cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Despre această întristare vorbeşte şi Sfântul Apostol Petru, arătând că ea este pricinuită de feluritele ispite la care este supus cel credincios, spre lămurirea credinţei lui şi din care iese biruitor numai cel ce rabdă până la sfârşit (I Petru 1,6-7).
Mântuitorul fericeşte nu numai pe cei ce-şi plâng păcatele proprii, dar şi pe cei care-şi frâng inima şi plâng pentru păcatele semenilor lor, rugând pe Dumnezeu să le dea căinţă, adică pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cea dreaptă, iar pe cei ce trăiesc fără rânduială să-i facă să-şi îndrepte viaţa. Mântuitorul S-a întristat şi a plâns pentru păcatele celor ce locuiau în Ierusalim, Horazin, Betsaida şi Capernaum şi care nu voiau să se pocăiască (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).
Darul lacrimilor aducătoare de bucurie l-au avut, de asemenea, toţi sfinţii.
Făgăduinţă mângâierii este unită cu îndemnul de a plânge, pentru ca întristarea pentru păcate să nu ducă la deznădejde.
Celor ce plâng din aceste pricini binecuvântate, Mântuitorul le făgăduieşte mângâierea harica, adică, pentru viaţa de acum, iertarea greşelilor, scăparea de chinuri şi de păcate, iar pentru viaţa viitoare, împărăţia cerurilor, adică bucuria 650 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LXVII, col. 225; Teofilact, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIII, col. 188; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 192).
Despre această răsplată vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsă, când înfăţişează răsplata celor ce au rămas credincioşi şi statornici în necazul cel mare şi pe care “Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7, 14-17).

241. Care este a treia fericire şi ce înţeles are ? 
“Fericiţi cei blânzi, cp aceia vor molteni pământul” (Matei 5, 5).
Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştita a sufletului, însoţiţă cu silinţa de a nu supăra pe nimeni şi a nu se supăra de nimic.
Cel blând nu murmură niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să raăpundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6). Omul blând dă cuvenită cinste şi ascultare mai-marilor săi: nu batjocoreşte, nu grăieşte de rău şi nu osândeşte pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se întâmplă ceva potrivnic dorinţelor lui, nu se lasă pradă mâniei şi mai presus de toate, nu se răzbună pentru jigniri.
Cea mai înaltă treaptă a blândeţii este iubirea faţă de cei ce ne prilejuiesc necazuri şi supărări şi care se arată prin iertare şi împăcare (Matei 5, 23-24). Culmea blândeţii stă deci în purtarea pe care ne-o porunceşte Mântuitorul, prin cuvintele: “Binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44).
Singura mânie îngăduită şi folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor şi a patimilor şi mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic bun.

242. Ce a făgăduit Dumnezeu celor blanzi ? 
Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moşteni pământul. Într-adevăr, este firesc ca aceia care se poartă cu blândeţe să fie scutiţi de multe supărări, necazuri şi tulburări pe care le pricinuieşte lipsa acestei virtuţi, să capete chiar iubirea celor din jur, o bună înrâurire asupra semenilor şi în orice caz, să stingă mânia şi ura îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea blândeţii. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, omul blând se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Astfel trebuie înţelese cuvintele Mântuitorului: “Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Răsplata deplină, însă, va fi dată celor blânzi în viaţa viitoare.

243. Care este a patra fericire şi ce înţeles are ? 
“Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6).
Cuvântul «dreptate» are aici înţelesul din Vechiul Testament, însemnând «cucernicie», ca la Sfântul Ioan Gură de Aur, 651 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227) «virtutea în general», ca la Sfântul Chiril al Alexandriei 652 (Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 592), «toată virtutea» cum spunea Zigaben 653 (Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196); cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adică sfinţenia, dreapta credinţă şi dreapta purtare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt deci toţi cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască şi să se înfăptuiască binele. Această dorinţă este tot atât de firească şi continuă ca şi foamea şi setea trupească. Au dat dovadă de această puternică dorinţă îndeosebi sfinţii şi martirii care pentru Hristos au părăsit familie, avere, voie proprie şi s-au nevoit cu trăirea unei vieţi de înalţă spiritualitate.
Săturarea făgăduită trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor prin cucerirea desăvârşirii, prin realizarea sfinţeniei în viaţa aceasta, în parte, iar în cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinţei Mântuitorului, Care zice: “Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29).
“A fi flămând şi însetat de dreptate” mai înseamnă şi a dori şi a ne strădui din toate puterile pentru înfăptuirea dreptăţii ca virtute socială, atât pentru noi, cât şi pentru semenii nostri. Iar când, din pricina smereniei, sărăciei, neîndemânării noastre sau a puterii pârâşului, suntem nedreptăţiţi în această viaţă, să nu ne descurajăm, ci să avem nădejde tare că vom primi dreptatea noastră, dacă nu chiar în viaţa aceasta, ca femeia stăruitoare din parabola judecătorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur în viaţa viitoare.
Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept cuvânt este asemănat cu nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care omul nu poate trăi.
În Vechiul Testament, au fost flămânzi şi ănsetaţi de dreptate dreptul Iov, regii David şi Solomon şi îndeosebi, proorocii. Astfel, David se plânge, în psalmul 73, că pe pământ cei răi nu sunt pedepsiţi, iar drepţii nu primesc încununarea virtuţii. Iar proorocul Ieremia se revoltă împotriva călcătorilor de lege (12, 1, 4). Împotriva asupritorilor şi a judecătorilor nedrepţi, Isaia striga: “… Nu mai faceţi rău înaintea ochilor mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, ajutaţi pe văduvă” (1, 16-17).
Creştinii nedreptăţiţi au privilegiul de a aştepta, după făgăduinţa Domnului, “ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13). Având această nadejde, ei îndură mai uşor suferinţele legate de foamea şi setea lor după dreptate, care, în toată plinătatea ei, nu se va potoli decât în împărăţia cerească.

244. Care este a cincea fericire şi ce înţeles are ? 
“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).
Milostenia sau îndurarea creştină izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri aflaţi în nevoie.
Mântuitorul, Care este modelul desăvârşit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a arătat că la judecata de apoi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide porţile fericirii veşnice (Matei 25, 34-40).
Dar, «chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gură de Aur – sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă» 654 (Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

245. Care sunt faptele milosteniei trupeşti ? 
Faptele milosteniei trupeşti sunt în număr de şapte şi anume:

    • 1) Hrănirea celui flămând, care, din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate hrăni prin muncă proprie.
    • 2) Adăparea celui însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-şi poate alina setea;
    • 3) Îmbrăcarea celui gol, adică a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;
    • 4) Cercetarea celor în necazuri şi nevoi, pentru ajutorarea lor;
    • 5) Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlineşte mai întâi prin cuvintele mângaietoare şi compătimitoare; al doilea, sfătuindu-i să sufere cu răbdare nenorocirea, fără cârtire, ci cu binecuvântare şi făcându-i să înţeleagă că suferinţa este îngăduită spre încercare, întărire şi ispăşire; al treilea, îndemnându-i şi ajutându-i să se spovedească şi să se împărtăşească şi să primească Taina Sfântului Maslu; al patrulea, învăţându-i să nu cadă în credinţă deşartă a celor ce voiesc să-şi câştige sănătatea cu farmece şi felurite înşelăciuni diavoleşti, ci să-şi pună încrederea şi nădejdea numai în mila lui Dumnezeu şi în leacurile sfătuite de medici. Iar când aceşti bolnavi sunt lipsiţi sau fără ajutorare, să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere şi altele.
    • 6) Găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor şi a celor lipsiţi de mijloace materiale, făcând aceasta cu bucurie;
    • 7) Îngroparea săracilor şi a celor pe care nu are cine să-i îngroape, dăruind cele trebuitoare pentru înmormântarea lor creştinească. Dacă moare o rudă sau un prieten, această datorie se împlineşte prin petrecerea mortului până la groapă, cu rugăciuni şi acte de milostenie pentru sufletul răposatului şi cuvinte de mângâiere pentru cei rămaşi în viaţă. Neîndeplinirea acestor fapte faţă de semeni închide porţile fericirii cereşti şi aduce osânda veşnică (Matei 25, 41-46).

246. Care sunt faptele milosteniei sufleteşti ? 
Faptele milosteniei sau îndurării sufleteşti sunt tot în număr de şapte  şi anume:

    • 1) Întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii cât şi de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu.
    • Însemnătatea acestei fapte o arată Sfântul Apostol Iacov, când zice: “Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 19-20).
    • 2) Învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
    • 3) Sfătuirea celor ce au trebuinţă de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinţa de sfat bun şi dat la vreme au cei cu o viaţă păcătoasa, cei în nevoie şi strâmtorare, sau cei a căror viaţă şi cinste sunt în primejdie.
    • 4) Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
    • 5) Mângâierea celor întristaţi (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
    • 6) Nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
    • 7) Iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o data, ci “de şaptezeci de ori câte şapte”, cum spune Mântuitorul (Matei 18, 22).

247. Cum trebuie săvârşite aceste fapte ale milosteniei ? 
Spre a fi mai bine plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai întâi, să fie izvorâte din iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Femeia văduvă care a dăruit la templu doi bănuţi, singurii pe care-i mai avea, trece mult înaintea bogaţilor care puneau sume mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul făcut aproapelui, cuvintele de mângaiere şi împăcare care ies dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună înrâurire, precum spune aceasta, minunat, Sfântul Apostol Pavel: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunator… Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13, 1, 3).
În al doilea rând, faptele milosteniei nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi răsplătite de oameni (Matei 6, 2-4).
În al treilea rând, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Luca 10, 36-37).
În al patrulea rând, trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărată nevoie, potrivind ajutorul după trebuinţele lui. Aşa, de pildă, nu vom da unui leneş de mâncare, căci, cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: “dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Totuşi şi faţă de cei leneşi avem datorii de milostenie, dar căutând să pătrundem în acea latură a sufletului lor care să-i vindece de lene.

248. Ce răsplată făgăduieste Dumnezeu celor milostivi ? 
Dumnezeu îi va milui, adică le va ierta păcatele, la judecata de apoi, căci, precum spune Sfântul Apostol Iacov: “Judecata este fără mila pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: “dragostea acoperă mulţime de păcate” (Petru 4, 8).
Ca virtutea milosteniei este cât se poate de preţuită, se vede lămurit din cuvintele Mântuitorului despre judecata de apoi, în care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales răsplătiţi (Matei 25, 32-46).

249. Care este a şasea fericire şi ce înţeles are ? 
“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot aşa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate vedea pe Dumnezeu.
Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, ca Natanael (Ioan 1, 47) şi ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc să-şi smulgă rădăcinile păcatului, adică să-şi golească inima de poftele şi gândurile rele, de iubirea celor pământeşti şi să o umple cu dorul după lumina dumnezeiască şi desăvârşire. Aceştia ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni şi mai ales în făpturile Sale, precum este Scris: “Cele nevăzute ale Lui se vad de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără, cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20).
Pe unii ca aceştia, Biserica îi numeşte «văzători de Dumnezeu».
Dar vederea lui Dumnezeu în această viaţă este nedeplină, precum zice Sfântul Apostol Pavel: “vedem acum ca prin oglindă, în ghicitura, iar atunci, faţă către faţă” (I Cor. 13, 12).
De curăţenia inimii este strâns legată virtutea castitătii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţenia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în genere şi îndeosebi a păcatului desfrânării 655 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi si: Teofilact, Comentar la Matei, P. G., CXXIII, col. 188). Iar castitatea se păstrează prin cumpătare şi post: “Luaţi seama la voi înşivă – ne porunceşte Mântuitorul – să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă…Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au sa vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21, 34-36).
Pentru curăţenia inimii s-au învrednicit dreptul Simeon şi proorociţa Ana să vadă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 s.u.).
Curăţenia inimii este condiţia cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea părţii lăuntrice a faptei, adică a intenţiei, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ţinea destul seama în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creştina întrece şi desăvârşeşte morala Vechiului Testament.
În Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar în Noul Testament se cauta a se înlătura şi izvorul lui, adica mânia din inima omului, căci aşa cum spune Mântuitorul: “Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care cresc păcatele şi care, deci, trebuie înlăturate. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă” (Matei 5, 21-22).
Curăţenia inimii este astfel cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi răsplătită cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.

250. Care este a şaptea fericire şi ce înţeles are ? 
“Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).
Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni şi popoare. Ea uşureaza ridicarea condiţiilor de viaţă ale fiecărui om şi înalţă popoarele, aducându-le propăşire şi fericire.
Profeţii Vechiului Testament au descris împărăţia mesianică a lui Hristos ca pe o împărăţie a păcii şi a dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Domnului: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Această pace între oameni şi popoare, după care năzuieşte orice societate, izvorăşte, după învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi din pacea cu sine însuşi, de care se bucură numai cei ce săvârşesc binele. Despre această pace deplină vorbeşte Mântuitorul când spune Ucenicilor Săi: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27).
Făcători de pace sunt deci, după învăţătura sfintei noastre Biserici, în primul rând cei ce săvârşesc Domnului, zilnic, jertfa cea fără de Sânge, rugăciuni şi posturi pentru ca peste toţi oamenii să se reverse “pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filip. 4, 7).
Făcătoare de pace, solie a păcii şi înfrăţirii este ăn primul rând Biserica, deoarece ea propovpduielte totdeauna pacea, care izvorălte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Făcători de pace sunt de asemenea toţi cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar prin mijlociri înţelepte şi potrivite şi prin pilda vieţii lor înlătură neînţelegerile şi certurile dintre oameni şi îi împacă, făcându-i din vrăjmaşi, prieteni.
Făcători de pace sunt socotiţi apoi şi cei ce stabilesc armonie între voinţa trupului lor şi vointa sufletului 656 (Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196), aducând acea împăcare a omului cu sine însuşi.
Făcători de pace sunt, în sfârşit, toţi cei care prin sfaturile, strădaniile şi faptele lor împiedică războaiele între oameni.
Făcătorii de pace îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârşite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le făgăduieşte numele haric de “fii ai lui Dumnezeu”, însoţit, fireşte, de fericirea vrednică de acest nume.
Porunca de a face pace se adresează tuturor, precum citim în epistola către evrei: ” Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14).

251. Care este a opta fericire şi ce înţeles are ? 
“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10).
Aşa cum am văzut şi la fericirea a patra, cuvântul “dreptate” are şi aici înţelesul de dreaptă credinţă şi dreaptă purtare, viaţă neprihanită, sfinţenie, în care bineînţeles este cuprinsă şi virtutea sociala a dreptăţii 657 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228).
Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre o viaţă morală.
Luptând pentru dreptate, au fost prigoniţi proorocii.
Tot din pricina aceasta a fost răstignit Mântuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Săi că vor fi prigoniţi, ca şi El: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 18-19).
Cei prigoniţi pentru dreptate vor avea parte de împărăţia cerurilor, aşa cum a făgăduit Mântuitorul. Căci se cuvine ca lucrătorii împreuna cu El la zidirea unei lumi noi să fie acolo unde este şi El: “Părinte – S-a rugat Mântuitorul – voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreuna cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea” (Ioan 17, 24).

252. Care este fericirea cea noua şi ce înţeles are ? 
“Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12).
Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericeşte pe cei care vor avea de suferit defăimări, prigoane sş chiar moarte, din pricina credinţei în El şi a răspândirii Evangheliei creştine în lume.
Pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pildă, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab şi Izabela, fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din ţară, pentru că a mustrat pe cei nedrepţi. Aceleaşi suferinţe au îndurat mulţi alţii pentru credinţa lor cea dreaptă (Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a îndemnat pe Ucenicii Săi: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă. Au nu se vând două vrabii pentru un ban ? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi, sunt număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările” (Matei 10, 28-31).
Următori Mântuitorului, apostolii şi martirii au dobândit cununa muceniciei, jertfindu-şi viaţa pentru răspândirea credinţei creştine. Calendarul creştin cinsteste amintirea a mii şi mii de martiri care şi-au dat viaţa de bună voie şi chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea şi ziua morţii lor a fost totdeauna pomenită de Biserică, nu ca zi de durere şi de înfrângere, ci, dimpotrivă, ca zi de bucurie şi de biruinţă.
Pentru aceasta, creştinii sunt îndemnaţi să se bucure de orice încercare a credinţei, ca Sfântul Apostol Petru, care spune: “…întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru că şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” (I Petru 4, 13-14).
După ce am stăruit asupra fiecăreia dintre cele nouă Fericiri şi am lămurit înţelesul lor, să vedem şi legătura dintre ele:
Între virtuţile celor nouă Fericiri este o strânsă legătură. Sfinţii Părinţi socotesc cele nouă Fericiri ca pe o scară a desăvârşirii. Iată în câteva cuvinte cum se leagă una de alta:
Prima hotărâre de a intra pe drumul mântuirii o ia credinciosul numai după ce cunoaşte sărăcia duhovnicească, prin smerenie. Această cunoaştere produce o dispoziţie de tristeţe, care, din pricina slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului. Cel ce-şi plânge greşelile îşi poate păstra lesne blândeţea, pentru că supărarea vine numai de la părerea că eşti mai bun decât alţii.
Mai departe, credincioşii plini de căinţă şi blânzi năzuiesc să introducă binele şi în afară şi astfel ei devin flămânzi şi însetoşaţi de dreptate. Ei cer binele mai întâi de la ei înşişi, devenind milostivi.
Cei milostivi înlătură din inima lor iubirea de sine, “pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2, 16), realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inimă.
Cel cu inima curată este un purtător al păcii, pretutindeni. Împotriva unor astfel de râvnitori pentru o viaţă îmbunătăţită se ridică pizma şi răutatea multora. Ne mai împăcându-se cu felul de viaţă al celor cu care trăiau altădată laolaltă, cei doritori de o viaţă mai bună se despart de ei, din care pricină aceştia îi prigonesc. Când râvna pentru Dumnezeu sporeşte şi bună înrâurire se întinde, creşte împotriva lor şi ura celor răi, care îi supun prigoanelor arătate de Mântuitorul în ultima fericire.

253. Este nevoie să mergem întotdeauna de la o fericire la alta, numai în ordinea arătată ? 
Nu toate virtuţiile din Fericiri sunt legate unele de altele în aşa fel încât să nu poată fi înfăptuite una fără cealaltă. Aşa, de pildă, milostenia şi mărturisirea credinţei trebuie săvârsite în orice prilej nimerit din viaţă .

254. Ce alte condiţii trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor din cele nouă Fericiri ? 
Prima condiţie este ca cineva să-şi însuşească judecata duhovnicească, ceea ce este tot una cu înţelepciunea, pe care o aflăm în cărţile Sfinţilor Părinţi, în scrierile duhovniceşti şi în sfaturile părinţilor duhovniceşti. Creştinii sunt datori să se conducă după înţelepciunea Evangheliei.
A doua condiţie este făţărnicia. Făţarnicul, gândindu-se numai la răsplata şi negândindu-se la dobândirea virtuţii, nu foloseste nimic. El nu poate fi fericit niciodată.
A treia şi ultima condiţie este nădejdea statornică în Dumnezeu, prin care creştinul se întăreşte în lupta împotriva grijilor pământeşti. Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu – Care, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al sfinţeniei – credinciosul păşeşte din virtute în virtute, străduindu-se să se arate folositor atât pentru sine, cât şi pentru obştea din care face parte. El nădăjduieşte în triumful binelui asupra răului, în triumful vieţii asupra morţii şi în triumful păcii asupra războiului, cunoscând că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru ca lumea “viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10).