Istoria locurilor

Poziție geografică

Din punct de vedere al aşezării geografice, comuna Negreni este situată în nord-vestul ţării, fiind integrată Munţilor Apuseni, mai precis în Defileul Crişului Repede, la zona de contact a Munţilor Vlădeasa cu Munţii Plopiş şi Munţii Meseş . Este cea mai nouă unitate administrativ-teritorială din judeţul Cluj, fiind situată la extremitatea vestică a judeţului, la limita cu judeţul Bihor . Centrul de comună, localitatea Negreni, este aşezat pe drumul european E60 ce leagă Oradea de Cluj-Napoca, la distanţă egală (75 km) faţă de cele două reşedinţe de judeţ şi la 27 km faţă de cel mai apropiat oraş, Huedin. Casele sunt amplasate de o parte şi de cealaltă a râului Crişul Repede, înşiruite în luncă sau răsfirate pe pantele ce coboară dinspre Munţii Vlădeasa – la nord şi Munţii Plopiş – la sud , sau chiar pe vârf de deal .

Principalele sate ale comunei sunt :

  • Negreni ,
  • Bucea
  • Prelucele

dar este interesant faptul că în componenţa ei intră 30 de cătune ridicate pe locuri cât mai prielnice.

Astfel, satul Negreni este alcătuit din următoarele cătune (Nistor 2009):

  • 1. Osoi
  • 2. Colnici
  • 3. Dobrinese (azi nelocuit)
  • 4. Secătura Cristii
  • 5. Culme
  • 6. Picleu
  • 7. Ruptură
  • 8. Ponor (mai mult pentru păşunat)
  • 9. Iertaş
  • 10. Runc
  • 11. Râturi
  • 12. Osoiele
  • 13. Lac
  • 14. Faţa Popii
  • 15. Păltiniş
  • 16. Frântură
  • 17. Coasta Cutreştilor
  • 18. Precup
  • 19. Bogomir
  • 20. Susani
  • 21. Josani
  • 22. Brăduleţ (Drumu Vechi)
  • 23. Căprăfoi
  • 24. Dealu Strunjilor

La rândul său, satul Bucea conţine cătunele:

  • 1. Culmea Bucii
  • 2. Osoi
  • 3. Gorhan
  • 4. Lunca de Sus
  • 5. Lunca de Jos
  • 6. Valea Făgădăului

Poziţia matematică ne indică faptul că centrul administrativ al comunei Negreni este situat la intersecţia

  • paralelei de 46° 57′ 21″ latitudine nordică cu
  • meridianul de 22° 45′ 55″ longitudine estică

iar centrul satului Bucea la intersecţia:

  • paralelei de 46° 56′ 56″ latitudine nordică cu
  • meridianul de 22° 41′ 42″ longitudine estică

Comuna Negreni este întinsă pe o suprafaţă de 63,83 km2 şi în funcţie de punctele cardinale are următorii vecini :

  • N: satul Tusa, comuna Sâg (judeţul Sălaj)
  • NV: satul Şerani, comuna Borod (judeţul Bihor)
  • V: satul Beznea, comuna Bratca (judeţul Bihor)
  • S-SV: satul Bulz, comuna Bulz (judeţul Bihor)
  • E: satele Ciucea şi Calea Lată, comuna Ciucea (judeţul Cluj).

Organizări politico - administrative

La cumpăna dintre secolele al IX-lea şi al X-lea, teritoriul Negreniului se afla în componenţa voievodatului condus de Menumorut. După cucerirea de către regatul maghiar, fostul ducat al lui Menumorut a devenit un fief al casei regale maghiare. A urmat divizarea ducatului şi astfel apariţia comitatului Bihor. Din fostul ducat s-au desprins unele teritorii, dar s-au adăugat comitatului Bihor părţile de dincolo de Piatra Craiului cu Negreniul, cetatea Bologa, târgul Huedin şi satele până la izvorul Crişului Repede, cunoscute sub numele de „Părţile Călatei” sau „Kalotaszeg” (Borcea 2005, p. 34; p. 35 = harta comitatului Bihor în secolele XIII-XV).

După transformarea Ungariei în paşalâc, din prima jumătate a secolului al XVI- lea şi până la mijlocul secolului al XVIII-lea comitatul Bihor şi alte teritorii au aparţinut de Transilvania ca şi „Partes applicatae”. Situat la hotarul dintre voievodatul (apoi principatul) Transilvaiei cu Partium, teritoriului comunei Negreni a pendulat mult din punct de vedere politic şi administrativ şi ca urmare şi-a schimbat mereu apartenenţa şi stăpânii. Comitatul Bihor şi implicit Negreniul a intrat sub stăpânirea vremelnică a Habsburgilor anumite perioade între anii 1551-1606 (Maxim 1975, p. 88).

Între anii 1660-1692 comitatul Bihor va intra în componenţa nou înfiinţatului paşalâc de Oradea, partea estică a sa, sandgeacul de Şinteu, întinzându-şi jurisdicţia şi asupra Negreniului, până dincolo de Huedin. După anul 1692 comitatul Bihor şi implicit Negreniul îşi vor schimba din nou stăpânii şi vor intra sub stăpânitre austriacă. în anul 1780 comitatul Bihor era împărţit în cercuri, iar cercul Oradea cuprindea şi satele Negreniul şi Bucea.

Administraţia dualistă austro-ungară instaurată în anul 1867 a întreprins toate măsurile pentru ca Transilvania să fie înglobată cât mai rapid Ungariei. Astfel, în anul 1876, pentru a şterge urmele vechii administraţii austriece, au fost desfiinţate vechile comitate, scaune şi districte medievale, fiind înlocuite cu 15 comitate (judeţe), împărţite la rândul lor în plăşi (jârâs) sau cercuri, compuse fiecare din mai multe comune (Administraţia 1937, p. 321) . În acel moment, Negreniul şi Bucea aparţineau de plasa Aleşd din comitatul Bihor (Rotariu 2003, voi. I, p. 318) . În anul 1895, comuna apare cu numele Cercul Negreni din plasa Aleşd, comitatul Bihor.

În perioada 1918-1925 s-a păstrat specificul organizărilor administrativ-teritoriale existente în provinciile istorice unite cu Regatul. Astfel, Negreniul şi Bucea aparţineau de plasa Aleşd din judeţul Bihor, la Fecheteu (Negreni) aflându-se şi secretariatul cercual care-şi întindea jurisdicţia asupra celor două sate.

Prin „Legea pentru unificarea administrativă”, începând cu anul 1926 teritoriul României era împărţit în judeţe, judeţele în plăşi, iar plăşile în comune urbane, comune rurale şi sate. Astfel s-a stabilit o organizare administrativă unitară la nivelul întregului Regat. Conform noii împărţiri administrative, Negreniul (care apărea sub numele Fechetău) şi Bucea au fost trecute de la judeţul Bihor la nou-formatul judeţ Cluj (fost Cojocna), în plasa Crişului, al cărei sediu se afla la Ciucea. Din plasa Crişului mai faceau parte comunele: Bologa, Hodişu, Lunca Vişagului, Morlaca, Poieni, Rogojelu, Săcuieu, Tranişu, Tusa, Valea Drăganului, Vânători şi Vişagu (Istrate 1925, p. 33; Meruţiu 1929, p. 79) şi ocupa locul al treilea din punct de vedere al numărului de comune componente, după plasa Almaşului cu 21 de comune şi cea a Huedinului cu 20 de comune.

Pentru o mai uşoară administraţie, în anul 1934 în cadrul judeţului Cluj s-au făcut unele modificări teritoriale. Astfel, comunele rurale şi comuna urbană Huedin au fost repartizate în 9 plăşi, în cadrul plasei Huedin intrând 29 comune şi 7 notariate, fiind astfel plasa cu cele mai multe comune din judeţ. In cadrul plasei Huedin, notariatul Negreni era format din Negreniul propriu-zis şi localitatea Bucea, în anul 1937 fiind notar Alexandru Aluaş (Administraţia 1937, p. 56-57, 64-65) .

În perioada 1938-1940, în contextul dictaturii regelui Carol al II-lea, pe lângă unităţile administrativ-teritoriale existente au fost introduse ţinuturile, în fruntea cărora au fost numiţi rezidenţi regali. Ţinutul Crişuri (sau Ţinutul Someş) includea 7 judeţe (Bihor, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Someş şi Turda) cu 56 de plăşi, 16 oraşe şi 1575 de sate, între care se aflau Bucea şi Negreni (Administraţia 1937, p. 56-57, 64-65) .

Odată cu cedarea Transilvaiei de nord-vest către Ungaria, Negreniul facea parte din teritoriul cedat. După eliberarea Negreniului în 13 octombrie 1944, acesta a intrat sub ocupaţia militară sovietică până la 9 martie 1945, când Transilvania a revenit sub administraţie românească.

Regimul comunist instaurat treptat după 23 august 1944 a adus modificări şi în ceea ce priveşte organizarea administrativă. Avem de-a face cu schimbări majore faţă de situaţia interbelică, deoarece începând cu anul 1950 s-a renunţat la organizarea administrativ-teritorială interbelică şi România a fost împărţită după modelul sovietic în regiuni, raioane, oraşe, comune şi sate. în 1950 Bucea şi Negreniul au fost incluse iniţial în raionul Huedin din regiunea Cluj. Doi ani mai târziu, în 1952, au intervenit alte modificări, Negreniul fiind trecut pentru doar doi ani în raionul Aleşd din regiunea Oradea (Cadiş 1995, p. 15) , revenind apoi la raionul Huedin, regiunea Cluj . Ultima reorganizare administrativă din perioada comunistă a avut loc în anul 1968 când teritoriul ţării a fost reorganizat în judeţe, oraşe şi comune. Prin această reorganizare, a fost desfiinţată comuna Negreni, satele componente fiind incluse în comuna Ciucea, judeţul Cluj.

Revenirea „apei în matca ei” s-a produs în urma referendumului din iulie 2002, când a fost refăcută vechea comună Negreni. Printre cei mai inimoşi iniţiatori ai acestei acţiuni a fost regretatul învăţător Vaier I. But, în momentul referendumului primar al comunei Ciucea.

De la origini până în zorii evului mediu

Situat de-a lungul râului Crişul Repede, teritoriul comunei Negreni a fost locuit de mai bine de 3.000 de ani. Primele informaţii despre locuirea oamenilor pe aceste locuri le avem din epoca bronzului. Din acea perioadă a fost descoperit un depozit de obiecte din bronz care conţinea trei brăţări, trei seceri, un cuţit, un topor din bronz (numit de istorici celt) şi alte peste 400 obiecte de podoabă (RepArh, p. 292-293) . Toate au fost ascunse într-un vas în timpul unor vremuri mai tulburi, poate înainte de vreo confruntare militară în care se pare că proprietarul a păţit ceva şi nu şi-a mai putut recupera tezaurul (care în perioada respectivă trebuie să fi avut o valoare destul de mare) şi a rămas astfel în pământ până în zilele noastre, când a fost descoperit întâmplător.

Ca urmare a celor două războaie dintre daci şi romani iniţiate de către Traian între anii 101-102 şi 105-106, o parte din Dacia a fost integrată lumii romane (orbis Romanus). De-a lungul frontierei întărite a Imperiului Roman (sau cum o numeau romanii – limes), dar şi în faţa ei, existau o serie de elemente de fortificaţie cu rol de apărare a provinciei şi de observare a teritoriului locuit de barbari dincolo de frontieră. Pe această direcţie, la Negreni s-a descoperit o fortificaţie avansată, de dimensiuni mici, ca avanpost al castrului roman de la Bologa-Resculum. Tot în faţa castrului exista o linie de turnuri de pază, semnalizare şi observaţie cum erau cele de la Bologa-Resculum, Vânători sau Hodiş. La Poieni, pe lângă cele 5 turnuri, s-a păstrat o parte din fortificaţia limes-ului, şi anume un vallum (format din’şanţ şi val de pământ) şi un burgus cu rol de vamă, având în vedere drumul comercial antic care trecea pe aici şi legăturile pe care le făcea cu provinciile vestice ale Imperiului Roman (RepArh, p. 318-319) .

Negreniul se afla înafara graniţei Imperiului Roman, dar faptul că aici, la capătul de nord-vest al satului Negreni, pe locul numit „Cetatea de la Cimpuca”, a existat o fortificaţie romană (numită burgus), arată că romanii controlau teritoriul comunei de azi. Această fortificaţie era necesară pentru a preveni atacurile prin surprindere care puteau surveni din partea barbarilor, la graniţele vestice ale provinciei Dacia, prin pasul Crişului Repede sau Crisius, aşa cum îl numeau romanii. în tradiţia populară locul respectiv se mai numeşte „Cetatea turcilor” (Ferenczi 1959, p. 347) .

Fortificaţia înscrisă pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj având cod LMI: CJ-I-s-A-07125, a fost ridicată pe marginea unui promontoriu care domină lunca Crişului Repede, pe un teren izolat din trei părţi şi având o înclinare mică spre sud. Construcţia avea o formă patrulateră cu laturile de 44,5 x 46 metri (ocupând o suprafaţă de circa 2047 m2) şi orientate pe direcţia punctelor cardinale principale (Ferenczi 1959, p. 348), era întărită cu val de pământ şi şanţ de apărare lat de aproximativ 6 metri şi adânc de 4,5 metri (Gudea 1997, p. 104) . Pe locul fortificaţiei au mai fost descoperite cioburi de vase, cărămizi, olane romane, pietre cioplite, oase şi o monedă de aur (aureus) din timpul împăratului Nero. Azi, peste latura de nord este construită casa lui Rusalim Cioban (Gudea 1997, p. 36). Amintită anterior de G. Finâly şi de K. Torma, fortificaţia a fost determinată arheologic iniţial de către I. Ferenczi prin anii ’50 (Ferenczi 1959, p. 347-348), iar apoi prin anii ’70 o echipă de la Institutul de Arheologie din Cluj-Napoca avându-l în frunte pe profesorul N. Gudea a realizat câteva secţiuni arheologice. Sperăm ca într-un viitor nu prea îndepărtat, arheologi interesaţi de această fortificaţie, să realizeze aici săpături sistematice, pentru a-i determina mai clar caracteristicile şi rolul său în sistemul de apărare roman şi de ce nu, o reconstituire a acesteia şi transformarea într-un punct de atracţie turistică.

Acest burgus facea parte din tipul de fortificaţii mijlocii, construite la trecători, cum au fost şi cele mai apropiate de noi, de la Poieni, Hodiş, Poic. Pentru că nu exista o legătură vizuală directă între această mică cetate de la Negreni şi castrul roman de la Bologa, ele comunicau printr-un sistem de turnuri de observaţie. Un astfel de turn se afla se pare în partea de vest a satului Negreni, pe un promontoriu de pe malul stâng al Crişului Repede, unde arheologii au identificat o incintă rotundă formată din şanţ şi val de pământ, cu diametrul de 11,4 metri (RepArh, p. 293).

Pe lângă acestea, la spatele burgusului, pe înălţimile mai mici ce se află la nord de acesta, G. Finâly a găsit şi o porţiune a drumului roman care continua foarte probabil mai departe spre vest. După J. Ornstein, la aproximativ 10 km sud de Negreni, pe Dealul Sărăcelu, se pare că a existat o altă fortificaţie romană (Ferenczi 1959, p. 347) . Presupuse urme romane au existat şi mai la vest de Negreni, la Bucea şi Şuncuiuş (cf. Ferenczi 1959, p. 347, nota 4) .

Populaţia romanică rămasă pe teritoriul fostei provincii Dacia după ce împăratul Aurelian a decis să retragă armata şi administraţia romană la sudul Dunării (271-274), a păstrat legăturile cu Imperiul Roman. După retragerea aureliană, peste teritoriul fostei provincii Dacia au trecut numeroase populaţii migratoare, dar dacoromânii nu au dispărut, ci au continuat să locuiască pe aceste plaiuri mioritice. Din cauza intensificării atacurilor populaţiilor migratoare, pentru perioada următoare avem mai puţine informaţii, dar ele nu lipsesc.

Perioada evului mediu

La cumpăna dintre secolele al IX-lea şi al X-lea, Negreniul se afla în componenţa voievodatului condus de Menumorut care îşi avea reşedinţa la Biharea. Acest lucru reiese şi din lucrarea „Gesta Hungarorum” a lui Anonymus: „Ţara… care este  între Tisa şi pădurea Igfon, ce este situată spre Ardeal, de la fluviul Mureş până la fluviul Someş a ocupat-o pentru sine ducele Morut, alărui nepot a fost numit de unguri Menumorout…” (Borcea 2005, p. 28) . Aproximativ două treimi din întreaga suprafaţă a ducatului era acoperită de pădure. Astfel, pădurea Igfon se întindea din Câmpia de Vest până în zonele înalte ale Munţilor Apuseni, sub porţile Meseşului, cuprinzând satele Negreni şi Bucea (Borcea 2005, p. 28, harta p. 31) .

Acţiunea regalităţii maghiare de cucerire a Transilvaniei şi apoi de întărire rapidă a stăpânirii sale prin introducerea formelor vestice de organizare politico-institu- ţionale (principatul, comitatul ş.a.), nu au dat rezultatele preconizate. Românii şi-au menţinut vechile organizări specifice: cnezatele, districtele, voievodatele şi ţările. Divizarea ducatului lui Menumorut şi astfel apariţia comitatului Bihor s-a produs în timp îndelungat.

După cucerire, fostul ducat al lui Menumorut a devenit un fief al casei regale maghiare, această schimbare fiind parafată prin căsătoria fiicei sale cu Zulta, fiul lui Ârpâd. în fruntea comitatului Bihor este atestat un comite pentru prima dată pe la anul 1067 (Gyorfy 1963, p. 601, cf. Borcea 2005, p. 105) , pentru ca încă înainte de anul 1077, în fruntea fostului ducat să se afle Ladislau, viitorul rege sanctificat al Ungariei. Din punct de vedere administrativ, din teritoriul ducatului s-au desprins 6 comitate, dar s-au adăugat comitatului Bihor părţile de dincolo de Piatra Craiului cu cetatea Sebusvar (Bologa), târgul Huedin şi satele până la izvorul Crişului Repede, cunoscute sub numele de Părţile Călatei sau Kalotaszeg (Borcea 2005, p. 34; p. 35 = harta comitatului Bihor în secolele XIII-XV).

După cum s-a putut observa până acum, Negreniul exista ca locuire cu mai bine de 1.000 de ani înainte de cucerirea unei părţi a Daciei de către romani şi venirea lor în zonă, dar prima atestare documentară a satului apare după altă mie de ani de la sosirea romanilor. Localitatea Negreni (sub grafia Feketeto, adică Lacul Negru) este pomenită alături de localităţile Zerind şi Hodoş (Bihor) pentru prima dată în documentele vremii, în a doua jumătate a secolului al Xll-lea, în condiţiile unor danii ale regelui Ştefan al III-lea (1162-1172) (Drăgan 1933, p. 295) . Acestea au fost făcute de către regele maghiar cu scopul de a-şi consolida poziţia, înconjurându-se de oameni credincioşi lui, loialitate „cumpărată” prin dăruirea acestor domenii.

Încă de la începutul Evului Mediu, pe drumurile care se îndreptau spre Austria şi Ungaria s-a transportat şi unul dintre principalele produse ale Transilvaniei, sarea. Aceasta încă pe la anul 892 era transportată de la Ocna Dejului şi comercializată în Pannonia şi Moravia (Fodorean 2006, p. 353-354). Un drum important pornea din Cluj spre vest, spre Oradea şi mai departe spre Debreţin, Buda şi Viena, trecând prin Negreni. Pentru transportul sării de la salina din Cojocna până la depozitele din Huedin şi mai departe până la Aleşd erau angajaţi şi ţăranii iobagi din satele comitatului Cluj. Acest traseu este pomenit puţin mai târziu de ţăranii iobagi din Şardu: „Bani putiem căpăta cu dusu sării din Caşocna (Cojocna – n.n.) până-n Hoioghin (Huedin – n.n.); de vrem a căpăta mai bine, putem duce la Aleşd mai tot pe drum făcut” (Fodorean 2006, p. 358-359). Din această mărturisire reiese că drumul spre Aleşd care trecea şi prin Negreni era bine întreţinut de către autorităţi („tot pe drum făcut”), în comparaţie cu majoritatea drumurilor din perioada respectivă care erau de pământ, iar atunci când ploua erau aproape impracticabile. Acest lucru era necesar pentru că pe el erau transportate atât mărfurile pentru negoţ dinspre estul spre centrul şi vestul Europei şi invers, cât şi persoanele care călătoreau în diverse scopuri, cu diferite misiuni. După o perioadă de oarecare linişte în care oamenii din satele de pe teritoriul comunei Negreni au putut să-şi vadă de gospodăriile lor, să-şi cultive în tihnă ogoarele, să-şi exploateze pădurile, să-şi crească animalele, au urmat noi încercări şi au trebuit să ia drumul codrilor. în primăvara anului 1241 a început marea năvălire tătaro-mongolă în Europa, care a fost foarte bine organizată, pătrunderea facându-se pe trei direcţii principale (nord, centru şi sud), iar înaintarea a avut loc simultan şi cu succes pe mai multe „fronturi”. Coloana sudică condusă de hanul Kadan, a fost formată din mai multe subcoloane, dintre care una a trecut Carpaţii Orientali, deplasându-se dinspre Rodna spre Cluj, Huedin, iar prin Negreni şi Bucea, au pătruns mai departe spre Oradea şi apoi spre Câmpia Pannoniei. La începutul lunii aprilie 1241 tătaro-mongolii din această subcoloană au intrat şi în Huedin, provocând mari pierderi umane şi materiale. în aceşti ani de restrişte (1241-1242) a fost afectată întreaga zonă a Huedinului, fiind arse aici aproape 40 de localităţi. După încetarea pericolului, oamenii au revenit la casele lor, continuându-şi munca pe hotarele satelor.

O urmare directă a acestei năvăliri a tătarilor a fost ridicarea unui sistem de fortificaţii pentru a putea face faţă unor alte eventuale invazii. Tendinţa de fortificare se regăseşte şi la Bologa, unde cândva la cumpăna secolelor XIII-XIV a fost construită cetatea ce avea rolul de a controla eventualele pătrunderi nedorite ale duşmanilor de-a lungul Crişului Repede înspre Oradea şi implicit spre Negreni, cetatea constituind şi un loc de refugiu pentru cei mai însemnaţi dintre nobilii din zonă.

Înspre partea de nord-vest a comunei Negreni, cea mai apropiată fortificaţie era cetatea Piatra Şoimului (în maghiară Solyomko) de la Peştiş (judeţul Bihor). Numită şi cetatea Şinteu, a fost construită în a doua jumătate a secolului al XlII-lea, pe Valea Şoimului din Munţii Plopiş. Ridicată în timpul regilor arpadieni pe un pinten de piatră care domina zona din jur, ea asigura condiţii bune de vizibilitate spre vest până spre Brusturi şi Tileagd, iar spre est până spre Şuncuiuş şi Negreni (Todoca 2000, p. 16). De domeniul acestei cetăţi vor aparţine mult timp de acum încolo şi satele actualei comune Negreni.

Ca urmare a politicii de danii pe care o duceau regii Ungariei în favoarea apropiaţilor, după marea năvălire tătară, familia nobiliară Geregye originară din vestul Ungariei a primit un domeniu întins în jurul cetăţii Şinteu. în secolul al XlV-lea acest domeniu se întindea până aproape de Huedin, cetatea Bologa fiind punctul de apărare dinspre est. în acel moment Negreniul facea parte din voievodatul Borodului (Borcea 2005, p. 131 – harta Voievodatul Borodului şi districtul Sărandului) .

În secolele al XlV-lea şi al XV-lea românii de la izvoarele Crişului Repede erau în majoritate covârşitoare iobagi. De aceea, cei mai timpurii voievozi în zona din L jurul Huedinului sunt atestaţi începând cu secolul al XlV-lea la Mărgău, continuând în secolul al XV-lea cu cei de la Nadăş şi Aluniş (1439), Călata, Huedin, Morlaca ş.a. (Pascu 1986, p. 457-458). Ca urmare, în documente, dintre românii din aceste ţinuturi nu vor izbuti să se ridice printre nobili decât două-trei familii de voievozi cum au fost: Sandrin şi Andrei, fiii lui Nicolae „de Criş” (cei doi din familia Kenesi primesc în anul 1412 ca danie o moşie în Fild – cf. Dragomir, Belu 1966, p. 178), Dan, nobil „de Mărgău” (1369), Ilie „de Călata” (1468) şi fiul său Mihail „de Kalotaszeg” ambii voievozi români (Dragomir, Belu 1966, p. 173). Instituţia voievodală este atestată în zonă până târziu în anii 1666 şi 1670, când sunt menţionaţi în documentele vremii voievodul Pui Petru la Morlaca şi Bota Anton la Călăţele (Prodan 1968, voi. 1, p. 27, 369) .

După organizarea voievodatului Transilvaniei, satele comunei Negreni vor intra aproape tot timpul în componenţa comitatului Bihor – unul dintre primele comitate organizate dincoace de Tisa şi „care se întindea din apropierea Tisei, de-a lungul Crişului Repede până la izvoarele acestuia spre răsărit, înspre munţi, în Transilvania, cuprinzând, în perioada sa de maximă extindere, chiar bazinul Huedinului” (Pascu 1989, p. 120).

La începutul secolului al XV-lea domeniul Şinteu de care aparţinea localitatea Negreni, a fost donat de către Sigismund de Luxemburg regele Ungariei, lui Iacob şi David, din familia Lack de Santău. în anul 1406 s-a făcut conscrierea domeniului, unul dintre cele mai mari şi puternice domenii feudale din comitatul Bihor, din care făceau parte un număr de 63 de aşezări. Satul Negreni (sub forma grafică Fekethethow, adică Lacul Negru), alături de alte sate cum ar fi: Beznea, Borozel, Corniţei, Lorău, Valea Neagră, apar menţionate printre cele 52 de sate cu populaţie românească, 10 sate cu populaţie maghiară şi unul (Borod) cu populaţie mixtă (Borcea 2005, p. 253).

După o jumătate de secol, aflăm dintr-un document din anul 1458 că Ştefan Bânffy cumpărase de la rege cetatea şi jumătate din domeniul Şinteu, cu suma de 6.000 de florini. în document sunt menţionate câteva aşezări (Vadu Crişului, Bălnaca ş.a.) precum şi „satele româneşti” (Csănki 1890, p. 596, cf. Borcea 2005, p. 254) al căror nume se pare că nu mai era necesar să fie amintit deoarece le ştia toată lumea, printre ele trebuind să figureze şi Negreniul.

Matia Corvin regele Ungariei, după înfrângerea suferită din partea lui Ştefan cel Mare la Baia în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 (când regele fusese rănit), a venit conform tradiţiei populare în aceste locuri, ca să facă ordine. Cert este că în luna ianuarie 1468, Matia Corvin, unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, cel despre care Nicolae Iorga avea să spună: „învingător pretutindeni, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită” a poposit la Oradea, iar potrivit legendei, trecătoarea dintre Negreni şi Borod ar fi primit atunci numele de Piatra Craiului (Borcea 2005, p. 50), pentru că aici, pe o piatră, ar fi rămas urmele copitelor calului său.

Pe la 1522 comitatul Bihor cuprindea aproape întreg teritoriul judeţului Bihor de azi (în afară de 4 localităţi), dar şi localitatea Negreni (azi în judeţul Cluj) precum şi alte aşezări din actualul judeţ Satu-Mare (Maxim 1975, p. 87).

După înfrângerea dezastruoasă a Ungariei de către turci la Mohacs în anul 1526 şi ocuparea Budei, partea centrală a regatului ungar a fost transformată în paşalâc, cea vestică a revenit Imperiului Habsburgic, iar Tansilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană (începând cu anul 1541). Voievodul loan Zâpolya şi fiul său loan Sigismund, cu aprobarea Porţii otomane au lărgit graniţele Transilvaniei spre vest, în partea Ungariei ocupată de turci. De frica armatelor otomane care au intrat în Ungaria sub conducerea sultanului Suleiman Magnificul, la dieta de la Turda din august 1544, comitatele vestice (care şi-au decis autonomia faţă de Ungaria habsburgică în 1542) s-au raliat Principatului Transilvaniei, printre acestea intrând Bihorul care includea satele comunei Negreni. Astfel, din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi până la mijlocul secolului al XVIII-lea, 15 comitate şi districte printre care se număra şi comitatul Bihor au aparţinut de Transilvania ca şi „Partes applicatae” (părţi ataşate – „Partium”). Prin rescriptul din 31 decembrie 1732, Carol al Vl-lea împăratul Sfântului Imperiu Roman şi rege al Ungariei, a cedat majoritatea acestor teritorii regatului Ungariei, iar restul în anul 1860 (Kutschera 1985, p. 29; Turczynski 1976, p. 79) .

Comitatul Bihorului a fost aproape tot timpul teatrul luptelor de supremaţie dintre principii Transilvaniei şi Habsburgi. Ba mai mult, vreme îndelungată a fost supus terorii expediţiilor pe care le organizau armatele turceşti în zonă, cu toate urmările nefaste: distrugeri, jafuri, dări suplimentare pe care trebuiau să le suporte în special satele de la graniţă (printre care se numărau satele Negreni şi Bucea) atât faţă de principii Transilvaniei cât şi faţă de turci. între anii 1522-1600 din punct de vedere politic, Bihorul ca unul din comitatele din Partium, facea parte din principatul Transilvaniei. El a intrat sub stăpânirea vremelnică a Habsburgilor anumite perioade între anii 1551-1606 (Maxim 1975, p. 88).

Satul Negreni prin frumuseţile sale şi prin vestitul târg care se ţinea aici, a atras atenţia şi călătorilor străini care au trecut prin el în peregrinările spre şi dinspre centrul Transilvaniei, fiind pomenit în scrierile lor ca un sat românesc.

Astfel, umanistul Nicolaus Olahus menţiona satul Negreni în cunoscuta sa lucrare istorico-etnografică „Hungaria”, scrisă în prima jumătate a secolului al XVI-lea (1536-1537). Descriind aici frumuseţile Transilvaniei şi impresionat de ele, menţiona foarte plastic: „nu poţi să învinuieşti natura că nu ar fi adunat în această ţară toate bunătăţile vieţii”. în acest context, descria şi râul Criş care „Născut ca mic izvor… mai sus de târgul Huedin şi cetatea Bologa, el este numit cel repede, sau iute, din cauza cursului său cel repezit” […] „Acesta, curgând spre sud cu mare vuet printre stânci şi prin strâmtorile munţilor, înaintează cu dese cotituri şi îndoituri ca şi cum s-ar întoarce foarte adesea înapoi, încât trebuie trecut de vreo douăzeci de ori într-o zi; mai întâi scaldă satul Negreni (s.n.), apoi afară din Transilvania cetăţile Vadul şi Tileagd, în sfârşit oraşul Oradea…” (Holban 1968, p. 490, 495).

Alt călător, sasul Georg Reichersdorffer în lucrarea „Chorographia Transilvaniei” publicată la Viena în anul 1550, notează următoarele: „Aşadar de la Oradea, îndată după intrarea în Transilvania pe râul Criş (Chrysum), prin care se leagă spre apus de Panonia inferioară, se iveşte satul numit Negreni (s.n.), pc latineşte Lacul Negru (Feketetho) pe care îl locuiesc românii (s.n.) şi care este înconjurat de pretutindeni de munţi şi de povârnişuri. El este aşezat într-un loc sălbatic şi fioros, unde se întâmplă adesea să fie lipsă de grâne şi bucate pentru trai din cauza culturii atât de rare a acestui pământ, din faptul mai ales că nu e nici un şes în acel loc şi nu sunt semănături, ci se văd păduri întinse intrând pretutindeni pe mari întinderi de pământ, din care cauză nu pot semăna uşor nici un fel de grâne în aceste locuri pustii şi pe aceste câmpii nerodnice. Totuşi râul Criş dă cu destulă dărnicie în orice anotimp peştii cei mai aleşi… Pe lângă aceasta, acest râu este adesea atât de năvalnic când se revarsă, încât răstoarnă obişnuit chiar carele mari greu încărcate… De aci, de la Negreni (s.n.) în linie dreaptă până la târgul Tileagd două mile (n.n. – 1 milă mare germană = 9.275 m), până la Vad mai sunt trei (n.n. – de fapt este invers: până la Vad sunt 2 mile iar până la Tileagd 3 mile)” (Holban 1968, p. 211-212). Informaţiile oferite de către acest călător sunt foarte importante şi anume faptul că Negreniul se afla la graniţa Transilvaniei şi satul era locuit de către români, iar locurile nu erau prea prielnice cultivării pământului, pentru semănături, deoarece aproape peste tot erau păduri, care încă mai străjuiesc satul şi azi. Foarte probabil Georg Reicherstorffer a înnoptat la Negreni în drumul său, aici putându-se afla o staţie de poştă şi normal, un han, unde călătorii îşi puteau schimba caii la trăsuri şi puteau să-şi astâmpere foamea şi setea, iar el a aflat direct de la săteni că „se întâmplă adesea să fie lipsă de grâne şi bucate pentru trai”. Aşadar, şi atunci comerţul dar şi pădurea şi produsele din lemn, alături de creşterea animalelor reprezentau o sursă importantă de venit pentru oamenii din Negreni.

Conform unei conscrieri din anul 1552, familia Dragfi (probabil Magdalena Dragfi) era stăpână pe o parte din satul Negreni, deţinând aici 4 porţi (Borcea 2005,p. 95), la Bratca 3 porţi, la Bulz 2 porţi, la Aleşd 7 porţi, pentru a menţiona doar câteva din totalul celor 217 porţi (poarta era o unitate impozabilă şi cuprindea în general cam două gospodării, adică câte două „familii mari”, formate din părinţi, copii şi bunici) pe care le deţinea în comitatul Bihor (Borcea 2005, p. 94).

Pe o hartă apărută la Viena în anul 1566 intitulată „Transilvania” este trecut şi satul Negreni sub forma grafică „Feketetho H” (Meruţiu 1929, pl. X) . Câţiva ani mai târziu, pe la 1583, un însoţitor al delegatului papal Antonio Possevino care a străbătut drumul dc la Oradea la Cluj, nota următoarele: „.. .am trecut destul de greu numeroasele coturi… ale râului Criş (astfel numit pentru că poartă aur) care curge printre munţi pe o vale foarte îngustă din Transilvania în şesul Ungariei. Şi în mijlocul acestei văi am găsit un sat de români (Valachorum), vechiul neam al romanilor (Romanorum gens), care îşi zic până astăzi romani (Holbări 1970, p 605-606). Conform istoricului L. Borcea, călătorul nu s-a referit aici la marele număr al satelor româneşti pe care le-a străbătut, ci la unul anume, la Negreni. în continuarea ideii, menţionează că nu se poate pronunţa dacă afirmaţia călătorului cu privire la românii „care-şi zic până azi romani” a fost rodul unei experienţe mai îndelungate în cursul călătoriei, sau informaţia este legată direct de aşezare. Căci la Negreni, deja în anul 1470 se înregistra numele propriu Roman (Rwman) (Borcea 2005, p. 50). Pentru sus-ţinerea acestei idei avem numeroasele menţionări ale călătorilor străini care de cele mai multe ori ţin să precizeze că satul Negreni este locuit de către români.

De românii de la Negreni vorbeşte şi delegatul papal Antonio Possevino pe la anul 1584. Astfel, el consemnează că „la Fechetău (adică mlaştina neagră)” este un punct strategic între acei munţi, care „este locuit de români care păzesc acea trecătoare” (Holban 1970, p. 538). Aşadar, pentru prima dată este menţionat în documente şi rolul românilor care locuiau la Negreni, de apărători ai trecătorii.

Cele două drumuri care treceau prin Negreni, pe apă şi pe uscat, s-au completat reciproc în tot cursul evului mediu. Astfel, dieta Transilvaniei întrunită în octombrie 1589 la Aiud, prevedea ca sarea să se transporte cu plutele pe „drumul Crişului”, prin Negreni spre Oradea. Drumul pe uscat pornea de la Oradea, urmând actualul drum naţional prin Tileagd, de aici continua mai departe pe malul stâng şi nu traversa Crişul Repede, ci trecea prin Poşoloaca, Dobricioneşti, râul era traversat între Birtin şi Vadu Crişului, ca apoi să urmeze actualul drum naţional prin Topa de Criş, Piatra Craiului, Negreni, Huedin şi ajungea la Cluj. Cele două drumuri, de pe apă şi de pe uscat, se întretăiau la Birtin, unde era şi o vamă pentru mărfurile transportate pe aici (Borcea 2005, p. 49).

Foarte probabil că pe lângă drumul pe uscat cunoscut de noi, exista şi un drum paralel, pe malul drept al Crişului, care lega Oradea cu extremitatea estică a domeniului cetăţii Şinteu, pe crestele Munţilor Plopiş. Astfel, în 1585, martorii audiaţi pentru stabilirea hotarelor localităţii Borod, amintesc printre altele că drumul ţării de la Negreni până la Şinteu duce peste tot pe culmile Plopişului, prin „pădurea cea mare” (Fenyes 1851, p. 73, cf. Borcea 2005, p. 51).

După ce imperialii s-au instalat la Oradea în anul 1598, comitatul Bihor (din care facea parte Negreniul) a trecut pentru o scurtă perioadă sub autoritatea Habsburgilor. În împrejurările legate de această nouă schimbare de „stăpân”, este pomenit din nou satul Negreni. Iată cum s-au petrecut lucrurile: în martie 1598 Sigismund Bâthory principele Transilvaniei a abdicat în favoarea arhiducelui Maximilian de Habsburg, dar în scurt timp a revenit asupra hotărârii iniţiale, fiind proclamat din nou principe de către dietă la 20 august 1598. între Sigismund şi orădeni existând neînţelegeri mai vechi, aceştia din urmă i-au cerut la 1 septembrie 1598 arhiducelui Maximilian ca să-i ocrotească atât faţă de principele Transilvaniei cât şi faţă de turci. în condiţiile în care şi o oaste turco-tătară se îndrepta spre Oradea, aceştia au acceptat să primească o garnizoană austriacă în cetate. Au fost respinse propunerile de pace, dar şi insistenţele şi promisiunile făcute de Sigismund Bâthory pentru a determina Oradea să reintre între frontierele Transilvaniei. Văzându-şi spulberate planurile în legătură cu cetatea, Sigismund Bâthory s-a retras cu oastea la Negreni şi Bologa (Borcea 1975, p. 104-105), pentru a păzi intrarea în Transilvania. Asediul cetăţii Oradea a început la 1 octombrie, iar din scrisoarea lui Pangraţiu Sennyei către Ieremia Movilă scrisă din Huedin la 4 octombrie 1598, rezultă că artileria asediatorilor era destul de slabă: „.. .cât despre cetate, credem în Dumnezeu că cu câte tunuri are, vizirul nu o cuprinde; n-are mai mult de două tunuri, are 75 treascuri (tunuri mici, folosite la focuri de artificii – n.n.)”. Cu sprijinul austriac dar şi cu al celor 1.500 de soldaţi trimişi de Mihai Viteazul sub conducerea lui Aga Lecca, cetatea a rezistat asediului, suferind doar unele distrugeri (Borcea 1975, p. 106-107).

Pe la 1599, domeniul cetăţii Şinteu se afla în stăpânirea celui mai mare nobil din Bihor, viitorul principe Ştefan Bocskay, dar în acel moment Negreniul nu mai (acea parte din acest domeniu. De remarcat că printre stăpânii cetăţii Şinteu şi ai domeniului său (şi implicit ai Negreniului), s-a numărat mai târziu familia Bâthory, dar şi foştii domnitori români Gavrilaş Movilă (domn al Ţării Româneşti în 1616 şi 1618-1620), Constantin Şerban Basarab (domn în Ţara Românească între anii 1654- 1658 şi în Moldova în 1659 şi 1661) şi Gheorghe Ştefan (domn al Moldovei între 1653-1668) (Todoca 2000, p. 17).

În anul 1610 Gabriel Bâthory dona bunurile cetăţii Şinteu către loan şi Ecate- rina Imrefî contra sumei de 100.000 de florini. Din actul de donaţie reiese că Negreniul alături de alte localităţi din apropiere cum ar fi Bulz, Bratca, Vadu Crişului, Şuncuiuş ş.a. faceau parte din domeniul cetăţii mai sus menţionate (Borcea 2005, p. 256). Negreniul continuă să facă parte din acelaşi domeniu şi în anul 1614. Puţin mai târziu, în anul 1622, Elisabeta Zolyomi de Albiş, văduva lui Mihai Imrefi, s-a recăsătorit cu Gavrilaş Movilă fostul domn al Ţării Româneşti (fiul fostului domnitor Simion Movilă), căruia i-a donat prin testament domeniul cetăţii, intrând în stăpânirea sa în anul următor. Printre satele care făceau parte din domeniu în acel moment este menţionat şi satul Negreni (Feketetho, Feketethow), alături de alte sate din apropiere, printre care amintim: Bulz, Damiş, Vadu-Crişului, Valea Neagră şi o parte din Bratca (Borcea 2005, p. 258).

După moartea lui Gavrilaş Movilă în anul 1637, domeniul a rămas în stăpânirea Elisabetei Zolyomi, care s-a recăsătorit un an mai târziu cu Ladislau Bornemisza. însă principii Transilvaniei doreau să pună mâna pe domeniul cetăţii în special pentru poziţia sa strategică, putând controla o importantă cale de acces atât pe apa Crişului Repede (la Vadu-Crişului) cât şi pe uscat (Piatra Craiului – Borod – Negreni) înspre inima Principatului. Ca urmare, la 28 octombrie 1657, dieta Transilvaniei a garantat domeniul cetăţii Şinteu principelui Gheorghe Râkoczi al II-lea şi urmaşilor săi, pentru ca anul următor domeniul să se şi afle în posesia soţiei acestuia Sofia Bâthory şi a fiului său, Francisc Râkoczi (Borcea 2005, p. 261-262). Domeniul n-a rămas mult timp în posesia lor, dintr-un document emis la Blaj pe data de 7 mai 1658 reieşind faptul că cetatea Şinteu a fost vândută de către Gheorghe Râkoczi al II-lea împreună cu 33 de sate, fostului domn Constantin Şerban Basarab (domn al Ţării Româneşti şi apoi al Moldovei), fiind preluat în numele acestuia de Gheorghe Ştefan, fost domn al Moldovei, ambii maziliţi de turci. Constantin Şerban Basarab în momentul în care a fost mazilit s-a refugiat în Transilvania. Aici şi-a cumpărat moşii în Bihor, acestea intrând astfel pentru o vreme sub stăpânirea unui fost domnitor român. Printre satele cumpărate cu suma de 33.000 de taleri figurează şi satul Negreni (alături de alte localităţi cum ar fi Bratca, Bulz, Bălnaca, Remeţi, Şuncuiuş, Vadu Crişului ş.a.), domeniul fiind compus probabil din aceleaşi sate pe care le-a stăpânit anterior şi Gavrilaş Movilă (Borcea 1971, p. 5-6). Gheorghe Ştefan este cunoscut şi prin faptul că a zidit biserica Patriarhiei din Bucureşti şi în anul 1658 biserica „Sf. Dumitru” din Tinăud – Bihor, prima biserică ortodoxă de zid cunoscută pe valea Crişului Repede. De remarcat faptul că atunci când a părăsit Transilvania şi a plecat în Polonia, din suita lui Gheorghe Ştefan facea parte şi umanistul Nicolae Milescu Spătaru (Borcea 2005, p. 264), cel care între anii 1661-1668 a efectuat prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament.

Odată cu plecarea domnilor români de pe domeniul cetăţii Şinteu (1660), se încheie o perioadă importantă din istoria acestuia. Aşezările de pe valea Crişului Repede vor intra pentru scurt timp în posesia lui Ioan Kemeny, apoi vor reveni fiscului principatului Transilvaniei până la 27 august 1660, când odată cu ocuparea Oradiei de către turci, întregul comitat Bihor va cădea în mâna spahiilor turci (Borcea 2005, p. 275), constituindu-se atunci paşalâcul otoman de Oradea. Acesta din urmă era împărţit în sandgeacuri, iar unul dintre ele, sandgeacul de Şinteu îşi întindea jurisdicţia şi asupra Negreniului, până dincolo de Huedin.

În timpul stăpânirii otomane, între anii 1660 şi 1692, oamenii aveau obligaţii atât faţă de turci cât şi faţă de principatul Transilvaniei, de nobili şi de cetăţile de margine (Borcea 2005, p. 291). In septembrie 1664, M. Boldvai se plângea principelui Mihai Apafi că „.. .satele de pe malurile Crişului [Repede], toate satele din Ocolul Borodului, cu bunurile de la Aleşd, scriu că sunt supuse la Bologa” şi ca urmare, nu vor să plătească taxele pe care trebuia să le colecteze de la ele. „Greutăţile strângerii dărilor erau agravate de faptul că nu exista nici o reglementare administrativ-teritorială a părţilor supuse de turci. Deseori satele erau puse în situaţia de a plăti de două ori” (TMAO, IV, p. 160, cf. Borcea 2005, p. 294). Aceasta desigur, din punct de vedere a obligaţiilor faţă de Principat. Aflăm astfel că la 1664 toate satele de pe cursul superior al Crişului Repede erau supuse cetăţii Bologa, cetate care avea menirea de a apăra intrarea în principatul Transilvaniei pe valea Crişului Repede şi peste Piatra Craiului. Tot în 1664 turcii îl avertizau pe Mihai Apafi, principele Transilvaniei, „să lase în pace satele din Partium supuse Oradiei, să nu le silească la nici un impozit”.

Locuitorii de pe domeniul cetăţii Şinteu în care intra şi satul Negreni, fiind plasaţi la graniţa dintre paşalâcul de la Oradea şi principatul Transilvaniei, aveau obligaţii şi faţă de acesta din urmă. Cu încuviinţarea tacită a autorităţilor turceşti, de multe ori ei plăteau dări nobililor şi efectuau cărăuşii şi zile de muncă în favoarea cetăţilor de margine. Din documentele timpului mai transpare că turcii nu acceptau întotdeauna această situaţie, mai ales atunci când oamenii nu se achitau de obligaţiile pe care le aveau faţă de ei (Borcea 2005, p. 292).

Dieta de la Făgăraş din februarie 1666 a hotărât obligaţiile faţă de Principat ale locuitorilor din părţile supuse, inclusiv din Paşalâcul de Oradea. Darea pe poartă este fixată la 16 florini, adică jumătate faţă de obligaţia în părţile nesupuse, pentru ca anul următor să scadă la 15 florini. Strângerea dărilor se facea de către slujbaşii cetăţilor de margine, în cazul nostru, Bologa (Borcea 2005, p. 292-293). In afară de obligaţiile băneşti, populaţia dădea a zecea parte din produse (dijma). Dijmuitorii mai pretindeau pentru fiecare poartă 5 merţe de grâu, din care jumătate în bani.

Câţiva ani mai târziu, în 1681, dieta a hotărât ca dijma din părţile bihorene să fie luată în întregime de către turci. Aici trebuie făcută precizarea că o bună parte a micii nobilimi a rămas în satele pe care le aveau, încercând să se înţeleagă cu stăpânii de atunci, turcii, asupra împărţirii veniturilor. Acolo unde nobilii nu stăteau în satele ce le stăpâneau, se practica arendarea pământului în schimbul nonei (Todoca 2000, p. 19). în Paşalâcul de Oradea care cuprindea Bihorul şi alte 5 comitate (Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul din Lăuntru, Cluj, Dăbâca), obligaţiile faţă de nobili, faţă de Principat şi faţă de cetăţile de margine au fost cel puţin la fel de grele ca şi cele datorate turcilor (Borcea 2005, p. 294-295).

Pastorul Conrad Iacob Hiltebrandt străbătând Transilvania de patru ori între anii 1656-1658, a menţionat în scrierile sale şi satul Negreni. însoţind o solie a regelui Carol al X-lea al Suediei în Transilvania, pastorul scria că în drumul spre Cluj „la 5 august s-au apropiat de Transilvania; au ajuns la Negreni (s.n.) (Feketeto), un sat la 4 mile ; aici am dat // de râul Criş care izvorăşte la o milă de Huedin (Hunyad), în satul Izvorul Crişului… După aceasta am ajuns la Huedin, un sat 2 mile” (Holbau 1973, p. 548-549).

Satul Negreni este menţionat din nou într-o lucrare a lui Sigismund von Birken din anul 1684, în contextul prezentării Oradiei ca o cetate de graniţă între Transilvania şi Ungaria: „De-a lungul râului Criş, în partea Transilvaniei, pe drumul dintre Oradea şi Cluj se află renumitul sat Negreni (s.n.), care este locuit de români (Walachen/valahi) săraci” (Meruţiu 1929, p. 82). Informaţiile cuprinse în această scriere sunt importante pentru istoria acestor locuri. Astfel, autorul localizează satul Negreni de-a lungul Crişului şi ţine să menţioneze că este renumit (foarte probabil datorită vestitelor târguri care se ţineau aici), fiind locuit de către români, care cel mai probabil din cauza pământului neproductiv şi a numeroaselor dări şi a obligaţiilor la care erau supuşi, erau săraci.

Prin anul 1717 tătarii au încercat din nou să jefuiască satele de pe valea Crişului Repede, dar locuitorii au profitat de avantajele terenului ridicând prisăci, prăvălind copaci şi barând astfel drumul ţării (Fenyes 1851, p. 75, cf. Borcea 2005, p. 51). Aceste năvăliri ale tătarilor au fost păstrate în memoria colectivă, în istoria orală a locuitorilor din Negreni până în ziua de azi. Foarte probabil legată de aceste incursiuni este şi legenda lui Tatarhan, culeasă de la locuitorii din satul Negreni.

Într-un document emis la Oradea în 2 septembrie 1778, vicejudele nobiliar Francisc Segesdi şi juratul Adâm Szerdahelyi raportau comitatului Bihor rezultatele investigaţiei urbariale efectuate în 47 de localităţi de pe valea Crişului Repede cu privire la eventualele abuzuri săvârşite de către stăpânii de pământ în cursul anului 1777. In acest context apare menţionat pentru prima dată într-un document satul Bucea (Bucşa), alături de care sunt enumerate localităţile Negreni (Feketeto), Borozel (Kis Bărod), Borod (Bârod), Bratca (Brâtka), Beznea (Beznye), Birtin (Birtiny) ş.a. (Gorun 2000, p. 4). începând cu acest an, Bucea va fi pomenit tot mai des în documentele vremii: în 1828 sub forma Butsa, în 1851 ca Bucşa ş.a.m.d.

Pe la anul 1780 comitatul Bihor era împărţit în 4 cercuri (processus) şi 3 districte (districtus). Cercul Oradea se întindea până la graniţa Ardealului şi cuprindea 8 târguri şi 100 de sate dintre care 83 cu parohii de rit ortodox (deci erau sate româneşti), 20 reformate şi una catolică. Satele Negreni (Fecheteu) şi Bucea sunt enumerate printre alte sate româneşti cum sunt Bratca, Borozel, Bălnaca, Bulz, Corniţel, Vad ş.a. (Meruţiu 1929, p. 83).

Satul Negreni a ieşit de sub stăpânirea otomană în 1692, odată cu înfrângerea turcilor de către austrieci şi desfiinţarea Paşalâcului de Oradea. A urmat după aceasta o nouă stăpânire, cea habsburgică, care era mai perfecţionată şi mai sistematică. în anii 1712-1713 domeniul Aleşdului aparţinea de fiscul regal, iar în 1719 se afla în posesia contelui Bânffy George (Gydrgy), pentru ca în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea satele din jurul Aleşdului să fie incluse din nou în domeniul fiscului. O conscripţie din anul 1779 ne arată că domeniul Aleşd cuprindea 16 sate, majoritatea fiind situate în sud-estul Aleşdului până la hotarul Bihorului cu comitatul Cluj, cuprinzând şi satul Negreni care reprezenta limita sa estică (Todoca 2000, p. 31).

Ţăranii iobagi şi jelerii munceau din greu pământul sărac şi puţin rodnic al stăpânilor sau în pădurile acestora, având doar drept de folosinţă asupra lui, în virtutea cărui drept erau supuşi la obligaţii apăsătoare. Printre numeroasele obligaţii pe care le aveau ei (numite obligaţii urbariale), cele mai importante erau censul (darea în bani pe care o plăteau toţi iobagii şi jelerii cu casă) şi obligaţiile în muncă (adică robota, cărăuşia sau vectura şi stânjenul de lemne).

Robota trebuia să o presteze ţăranul pe domeniul nobilului pentru o sesie (lot de pământ pe care îl primea în posesie pentru a-l lucra şi care putea să îl lase moştenire). Stăpânii feudali au sporit continuu obligaţiile ţăranilor, ajungându-se la 50-60 zile robotă cu animalele sau peste 100 zile cu palmele pe an de fiecare gospodărie. Pe lângă acestea, mai era obligat să dea nona, adică a noua parte din toate produsele care le obţinea: grâu, ovăz, porumb, cânepă, în afara celor din grădină, dar şi din miei, iezi şi stupi. Acestor obligaţii li se adăugau şi cele faţă de stat, cele militare şi cele faţă de biserică (Blaga, Blaga 2005, p. 34).

Crâşmăritul, ghindăritul, morăritul şi măcelăritul erau considerate monopoluri feudale şi ca urmare acest drept îl aveau doar stăpânii. De aceea, pentru a putea ţine porcii la ghindă sau la păşune în pădurea stăpânului, pentru cazanele de fiert ţuică şi pentru exercitarea oricărei meserii, ţăranilor li se percepeau taxe. Pe la 1779 în cadrul domeniului Aleşd existau 29 mori din care numai 2 erau domeniale, celelalte erau ale iobagilor pentru care plăteau o anumită taxă fiscului. La Negreni existau mai multe mori ţărăneşti dar şi joagăre care foloseau forţa apei pentru punerea lor în mişcare. Pe de altă parte, pe domeniul Aleşdului, între cele 1! localităţi unde existau cârciumi domeniale, 3 unităţi erau mai mari, la Negreni, Auşeu şi Aleşd, care erau considerate hanuri (Todoca 2000, p. 32).

Pe la 1650 pe domeniul Aleşd din care facea parte şi Negreniul, satele româneşti nu dădeau dijmă din bucate, ci doar ungurii sau românii care locuiau pe pământuri ungureşti (Prodan 1986, p. 181). Dar în anul 1653 Approbatae Constitutiones (colecţia de legi din Transilvania care codifica dispoziţiile legislative întocmite în acea vreme şi conţinea hotărârile Dietei_adoptate între anii 1541-1653) vin cu o serie de reglementări noi, consfinţind deplina stăpânire şi putere a nobilimii, având la bază sistemul „religiilor recepte” şi al „naţiunilor privilegiate”, cât şi legarea de glie a ţăranilor. De asemenea, vin cu o lege generală prin care toţi românii erau obligaţi să dea dijmă. Totuşi, în Partium se lăsa la libera voinţă a stăpânilor luarea sau nu a dijmei de la iobagii români (Prodan 1986, p. 199).

Obligaţiile în muncă apăsau tot mai greu pe umerii iobagilor şi jelerilor. în urma efectuării robotei, a tăierii şi transportului stânjenului de lemne, a cărăuşiei lungi, a participării la gunoirea pământului arabil şi a altor munci, ţăranului îi mai rămâneau prea puţine zile pentru a munci pentru el şi familia lui astfel încât să poată duce o viaţă tihnită. Viaţa de zi cu zi tot mai grea, obligaţiile în creştere faţă de stăpânul feudal şi faţă de stat au dus la nemulţumiri şi frământări în rândul oamenilor. Acestea au atins cote alarmante, iar pentru a-i intimida pe ţărani şi a nu se ajunge la violenţe pe valea Crişului Repede, s-a adus un escadron de cavalerie de la Caşovia. O altă măsură a fost încercarea de punere în aplicare a politicii reformiste începută de Maria Tereza, dar aici statul austriac s-a izbit de împotrivirea nobilimii, care a fost deosebit de puternică şi în comitatul Bihor (Todoca 2000, p. 26-27) .

Acuzând greutatea strivitoare a numeroaselor dări, cărăuşiile, abuzurile nobililor, foarte mulţi ţărani din Transilvania luau drumul bejeniei înspre Crişuri, spre Ungaria sau înspre sud, spre Ţara Românească (Prodan 1986, p. 512). Cu ocazia întrunirilor Dietei care avea prerogativa principală aceea de a vota darea, plângerile privind situaţia grea a ţăranilor se înmulţeau.

Horea la Negreni

În timpul despotismului luminat al Mariei Tereza (1740-1780) şi a fiului său Iosif al II-lea (1780-1790), apar şi se dezvoltă noi legături economice bazate pe schimbul de mărfuri. Nobilimea, care era în general reticentă la schimbare, a intrat totuşi în circuitul nou al economiei, dorind să obţină cât mai mulţi bani. Pentru a-i obţine, ea a trecut la exploatarea intensivă a muncii iobagilor şi la creşterea sarcinilor feudale (pe care le aveau ţăranii faţă de ea). în timp ce statul pe de o parte şi nobilii pe de altă parte aveau nevoie de tot mai mulţi bani, contribuabilii, adică ţăranii, au sărăcit tot mai mult, neputându-şi plăti obligaţiile.

În timpul despotismului luminat, iobagilor li s-a deschis posibilitatea de a se adresa pe cale ierarhică până la Curtea de la Viena, de acest drept folosindu-se şi Horea, în demersurile sale făcute pentru obţinerea drepturilor pentru moţii pe care îi reprezenta. În climatul de aşteptare a intervenţiei împărăteşti, a epuizării armelor de luptă iluministe (memorii, petiţii), singura soluţie rămasă prin care să încerce ameliorarea condiţiei ţăranului a fost cea clasică, răscoala, la care ţăranii au mai recurs şi mai înainte.

Precedând Marea Revoluţie Franceză prin programul său, răscoala izbucnită în 1784 a avut în frunte un ţăran care a fost foarte legat de zona Huedinului. Numit Horea pentru că „horea” tare frumos atunci când bărdălea grinzile (pe nume Vasile Nicula, zis şi Ursu), a călătorit mult prin aceste locuri, fiind căsătorit cu Ilina (Ileana) de pe domeniul Călatei. O perioadă, locuitorii localităţii Negreni l-au avut adesea în mijlocul lor pe Horea, conducătorul răscoalei de la 1784. Acesta a locuit o vreme pe moşia lui Bânffy George (Gyorgy) de la Vânători-Ciucea, unde s-a refugiat din calea autorităţilor care-l căutau după incidentul de la Câmpeni din anul 1782 (Prodan 1938, p. 27). Aici a devenit jeler pe domeniul nobiliar şi a lucrat la o manufactură de sticlă, probabil la tăiatul lemnelor. Horea îşi ridicase şi o casă despre care el însuşi mărturiseşte în testamentul pe care i-a luat preotul Nicolae Raţ în închisoarea din Alba-Iulia. Astfel, referindu-se la faptul că „satului Ciucea am fost datori 170 florinţi”, lui revenindu-i din achitarea dării respective 11 florinţi, acei bani „i-am dat în mâna lui Petrişor Luca fiind firibirău şi într-a lui Brudaşcă Mihai, fiind faţă Ciucean Toader în casa mea (s.n.) i-am dat bani deplin”. Informaţii referitoare la şederea lui Horea la hotarul comunei Negreni sub dealul Măgura, la locul numit „Puturoanca”, ne oferă şi tradiţia populară, transmisă din generaţie în generaţie pe cale orală (Edroiu 2002, p. 30) . Astfel, până în ziua de azi au rămas toponimele de Valea lui Horea şi Fântâna Horii, bătrânii din Negreni povestind că pe locurile acelea trecea Horea înspre şi dinspre casa lui din Vânători. Cel care s-a deplasat la Curtea imperială de la Viena de patru ori (1779, 1780, 1782, 1783-1784) pentru cauza ţăranilor, având şi meseria de lemnar, se pare că a construit mai multe biserici în această zonă în perioada cât a locuit aici.

Se mai cunoaşte faptul că Horea i-a agitat şi pe ceilalţi supuşi fiscali ai domeniului plecaţi în afara hotarelor lui pentru a lucra ca jeleri pe domeniile nobilului Bânffy, promiţându-le că dacă îl vor asculta, va cere autorităţilor să elimine taxa numită „darea capului” {Edroiu 2002, p. 34). Bineînţeles că printre cei care i-a îndemnat la nesupunere trebuie să se fi aflat şi ţăranii din Negreni şi Bucea. Drumul urmat de el pentru a obţine promisiunea unei vieţi mai uşoare pentru ţăranii care şi-au pus toate speranţele în el, fie români, fie maghiari, trecea prin Negreni şi Bucea, pe valea Crişului Repede, în Bihor şi de aici spre capitala Imperiului Habsburgic, Viena.

După declanşarea răscoalei, Horea a păstrat legătura cu oamenii din zona Huedinului de care era puternic legat. După cum îl înştiinţa o iscoadă pe Jânos Csâki – comitete suprem al Clujului, Horea intenţiona să coboare din munţi în Huedin, la târgul de ţară organizat de Sfânta Ecaterina (25 noiembrie) şi de aici, cu sprijinul ţărani lor din satele din jur, să plece mai departe (Eclroiu 2002, p. 121). La 21 noiembrie 1784 Francisc Zambo vicecomitele de Cluj, îi scria îngrijorat vicecomitelui de Bihor despre extinderea răscoalei în părţile Huedinului: „… Iar dacă vor avea aici noroc, au de gând să vină peste tot în valea Crişului până la Oradea…”. Vestea intenţiei lui Horea de a reaprinde răscoala la Huedin cu ocazia târgului din ziua Sfintei Ecaterina i-a îngrozit pe nobili. Pentru a-l împiedica pe Horea ca în cazul în care ar fi coborât să-şi atingă ţinta, la Huedin (din 23 noiembrie) şi Aghireş (din 30 noiembrie) au fost cantonate oşti nobiliare, în condiţiile în care armata imperială nu putuse opri extinderea răscoalei.

Cornitele suprem al comitatului Cluj, contele Ioan Csâky, îi scria vicecomitelui comitatului Bihor la 28 noiembrie 1784 din Huedin, că a luat măsuri pentru a stăvili „setea de sânge nobiliar şi prădarea averilor nobililor”, ridicând un cordon de pază care începea din localitatea Negreni (Gorun 2000, p. 256-257) . în acelaşi context al măsurilor luate de autorităţile austriece, căpitanul Egermann alături de 44 de pedestraşi şi 60 de luptători călare a fost trimis de o unitate militară austriacă din Negreni spre Sâncraiu cu scopul de a opri cu orice preţ ieşirea răsculaţilor din Munţii Apuseni. Totodată, grupuri de călăreţi patrulau din Căpuşu Mare până la Huedin (Prodan 1938, p. 141) iar de aici au trimis trupe la Ciuleni, Mărgău, Văleni şi Călăţele pentru a bloca drumurile de acces în Huedin dinspre munte şi a limita răspândirea răscoalei pe văile Crişului Repede, Călatei, Almaşului şi Agrijului (Şteiu 1992, p. 60-61).

Autorităţile austriece erau tot mai panicate, mai multe informaţii restrângând aria din jurul lui Horea, indicau pasul Negreni – Ciucea ca cel mai probabil loc prin care ar putea ieşi din Munţii Apuseni şi Transilvania. Dintr-un document din 26 decembrie 1784 reieşea cum că Horea ar fi fugit din fruntea răscoalei şi că militarii imperiali presupuneau că va fugi prin Negreni spre Viena (Gorun 2000, p. 337-338). Zvonul a fost preluat, iar generalul Sturm scria cu îngrijorare că Horea şi Cloşca ar fi ieşit din încercuire pe la Lacul Negru (Negreni – n.n.): „Horea… împreună cu unul din soţii săi ar fi apucat fuga din Transilvania spre Ungaria prin pasul Lacu Negru” (Edroiu 2002, p. 136). Aceeaşi informaţie o avea şi locotenet-colonelul Bellegarde, care la 26 decembrie 1784 informa pe cornitele Bihorului că Horea şi Cloşca au părăsit Transilvania prin trecătoarea de la Negreni şi se îndreaptă spre Ungaria, cerând prinderea lor (Gorun 2000, p. 237).

Ca urmare, în comitatul Bihor au fost luate cele mai severe măsuri pentru a împiedica răspândirea răscoalei pe valea Crişului Repede. Astfel, Jânos Beothy vice- comite al Bihorului, adresându-i-se comitelui de Cluj, spunea că Horea şi însoţitorii săi vor să treacă prin pasul de la Lacul Negru (Negreni – n.n.) dar că nu are cum să scape pe acolo numai dacă nu va fi cumva chiar necuratul în persoană (Edroiu 2002, p. 137). în aceeaşi nuanţă, vicejudele nobiliar din Aleşd raporta din Borod la 9 decembrie 1784 lui Jânos Beothy că nu există nici un pericol de reizbucnire a răscoalei ţăranilor din valea Crişului Repede, drept pentru care propunea retragerea armatei din Negreni şi Aleşd. El mai spunea că armata este cantonată necorespunzător la Negreni, că nu are carne de vită suficientă, că soldaţii stau câte patru-cinci într-o casă „şi zdrenţăroşii de români îi murdăresc” (Gorun 2000, p. 281).

În faţa puterii copleşitoare a armatelor nobiliare ce înaintau spre Huedin pe toate văile, în faţa puştilor şi a tunurilor precum şi a iernii geroase, Horea a mulţumit oamenilor că l-au ascultat, şi-a împrăştiat cetele şi s-au retras în locuri tăinuite. El împreună cu Cloşca s-a refugiat în codru, dincolo de Beliş, la Dealu Calului, sperând ca primăvara să reia lupta atât pe calea armată cât şi pe cea petiţionară, să ajungă din nou în faţa împăratului de la Viena. Dar din nefericire aceste planuri nu au mai putut fi puse în aplicare deoarece unii au acceptat să-i trădeze pe capii răscoalei pentru 300 de ducaţi. Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului a treia zi de Crăciun (27 decembrie) a anului 1784 (Filip, Matiş 2008, p. 73-75).

Oamenii mai în vârstă îşi mai amintesc cum le povesteau moşii lor că după înăbuşirea răscoalei conduse de Horea, au venit şi s-au aşezat la Bucea moţii din armata lui Horea, care fugeau pentru a se ascunde din faţa autorităţilor austriece. Pentru a nu fi identificaţi de către autorităţi, moţii fugari din munţi s-au căsătorit aici şi şi-au luat numele după soţii. Acelaşi fenomen este întâlnit şi pe Valea Iadului în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea şi în primele două decenii din secolul următor, unde localnicii – înmulţiţi şi prin stabilirea unor „tâlhari” de-ai lui Horea – vor trece la defrişarea cu forţa a unor păduri ale stăpânirii pentru a obţine pământ agricol sau vor îmbrăţişa răzvrătirea şi haiducia (Blaga, Blaga 2005, p. 35).

În perioadele de restrişte, întotdeauna oamenii din satele Negreni şi Bucea şi-au pus speranţele în Dumnezeu, care i-a ajutat să treacă cu bine peste toate încercările. Astfel, după cum aflăm din însemnările făcute în luna decembrie a anului 1814 de către preotul Mihai Lascoviciu la sfârşitul tomului I a cărţii intitulată „Predică” de Petru Maior, în urma a doi ani de foamete în care oamenii au mâncat mălai de cioci „şi mare suşig a fost”, multe case au rămas pustii în Negreni (Cronica 1905, f. 6). Totuşi oamenii au avut resursele morale şi materiale necesare să cumpere cartea mai sus menţionată pentru biserică, probabil pentru a mulţumi Creatorului că au scăpat cu bine din foametea care a cuprins satul.

Câţiva ani mai târziu, oamenii acestor locuri au trecut din nou prin încercările vremurilor. In anul 1831 după cum aflăm în aceeaşi „Cronică” a fost holeră, murind chiar în acel an şi preotul Zaharia Bulzan: „reposat în anul când a fost cholera mare” (Cronica 1905, f. 6). Pentru a face faţă din nou holerei, din documentele vremii reiese că în anul 1884 s-a creat un comitet pentru combaterea bolii.

Revoluţia de la 1848-1849 şi începuturile modernizării

Prevestind parcă revoluţia paşoptistă care va face victime umane şi distrugeri materiale, Dumnezeu le-a trimis oamenilor din Negreni un semn încă înainte cu şapte ani de declanşarea ei. în iarna anului 1841 a izbucnit un viscol atât de puternic, încât bise-rica de lemn (care era situată pe locul unde se află biserica de acum), a fost distrusă.

Secolul al XlX-lea numit „Secolul naţiunilor” se caracterizează printr-o acerbă trezire a conştiinţei naţionale a popoarelor. Izbucnită la Palermo şi apoi la Paris, revoluţia paşoptistă s-a răspândit rapid spre est, naţiunile urmărind introducerea de drepturi şi libertăţi moderne. Pentru românii transilvăneni, după adunările de la Blaj din lunile mai şi septembrie 1848 în care şi-au cerut drepturi la ei acasă fară a fi luaţi în seamă, lupta li s-a transformat într-o rezistenţă armată împotriva încercărilor de cucerire a „Cetăţii Munţilor Apuseni” de către armatele revoluţionare maghiare, în tentativa de anexare a Transilvaniei la Ungaria. Autorităţile austriece au ştiut să exploateze situaţia pentru a-i atrage pe români de partea lor, în lupta împotriva maghiarilor care doreau să iasă de sub stăpânirea habsburgică. Comitetul de Pacificaţie Român, înfiinţat de comandantul austriac, baronul general Pulchner, prin proclamaţia din 18 octombrie 1848,l-a numit pe Avram Iancu prefect al legiunii ce urma să se formeze din românii din zona de munte (Bocşan, Graf 2003, p. 139). Astfel, românii au început să organizeze Garda Naţională Română – cum numea Avram Iancu armata revoluţionarilor români – după sistemul roman, în legiuni, cohorte (sau tribunate), centurii şi decurii, opunând o mare rezistenţă în faţa încercărilor de pătrundere a armatelor maghiare în munţi.

În aceste condiţii, Negreniul este pomenit în timpul revoluţiei de la 1848-1849, atunci când trupele maghiare au intrat în Transilvania cu scopul anexării ei la Ungaria. Armatele maghiare au încercat în mai multe rânduri să străpungă apărarea prin mai multe locuri din zona Huedinului, localitatea Huedin reprezentând una dintre bazele importante de plecare a expediţiilor revoluţionarilor maghiari împotriva moţilor conduşi de Avram Iancu (Mănăstireni 2005, p. 130). După cum însuşi „Crăişorul Munţilor” mărturisea, în luna octombrie a anului 1848 s-a deplasat în zonă pentru depresurarea „unei diviziuni de dragoni savoieni strâmtoraţi de către maghiari la Huedin”, ajutând trupele imperiale să iasă din dificultate, cu care ocazie generalul comandant „îşi descoperi a sa mulţumire într-un decret lăudătoriu” (Ranca, Niţu 1974, p. 158-160). Acţiunile au continuat, iar pe la începutul lunii noiembrie prefectul Ioan Buteanu a trimis 3.000 dintre oamenii săi, „cu două tunuri de lemn sub comanda tribunilor Dionisiu Darabant şi Ioan Corcheş, din comitatul Zarand către Huedin cu însărcinare ca acolo sau la Lacul Negru (n.n. Negreni) să împiedice intrarea maghiarilor din Ungaria către Cluj”. Dar „ajunseră prea târziu, încât nu avură când să ocupe poziţiunea de la Lacul Negru (Feketeto)”, din cauză întârziaseră două zile în munţi pentru aprovizionarea cu gloanţe. Ca urmare, în zilele de 7 şi 8 noiembrie armata moţilor s-a luptat la Zam-Sâncraiu cu armata maghiară, iar din cauza împuşcăturilor şi a unui vânt puternic, o parte din sat a fost ars (Ranca, Niţu 1974, p. 164-165).

La sfârşitul lunii noiembrie a venit rândul sătenilor din Negreni şi Ciucea să aibă parte de lupte pe teritoriul satelor lor. Documentele istorice dovedesc rezistenţa îndârjită a trupelor austriece şi a celor conduse de tribunii lui Avram Iancu, dar cu toate acestea trupele maghiare superioare numeric au reuşit să treacă de satul Negreni, şi astfel au urmat alte lupte la Huedin (Dudaş 1989, p. 80).

Însuşi Avram Iancu, comandantul Legiunii „Auraria Gemina” însoţit de căpitanul austriac Ivanovici s-a deplasat din nou la începutul lunii decembrie spre defileul Ciucea-Huedin în fruntea a 1.500 de lăncieri şi 250 de puşcaşi. Cu toată rezistenţa eroică a românilor, armata maghiară aflată sub comanda unui general de carieră, polonezul Bem, trecuse de Negreni şi ajunsese până la Ciucea, unde s-a stabilit o graniţă între forţele maghiare şi cele austriece. în această zonă s-au dat lupte înverşunate în încercarea de a opri înaintarea armatelor maghiare, în memorialistica vremii fiind amintite luptele date între 6 şi 18 decembrie 1848 la Negreni (Lacul Negru) şi Ciucea. La Huedin, Avram lancu a făcut joncţiunea cu corpul de armată condus de colonelul Losenau şi au luat decizia ca „în noaptea de 6 spre 7 decembrie, cu trupa mea să lovesc asupra insurgenţilor aşezaţi la satul Sebeş, dincoace de Lacul Negru” – după cum mărturisea mai târziu conducătorul românilor (Ranca, Niţu 1974, p. 165). Pentru a opri înaintarea trupelor maghiare spre Huedin, între 6 şi 8 decembrie oastea moţilor a participat alături de armata austriacă la luptele de la Săcuieu, Rogojel, Mărgău şi Poieni (Dudaş 1989, p. 81-83). în bătălia de la Rogojel cele două tunuri de lemn pe care le aveau au intrat pentru prima dată în bătălie şi şi-au făcut datoria (Bocşan, Graf2003, p. 25), dar cu toată rezistenţa românilor, în faţa contraatacului forţelor maghiare net superioare care înaintau dinspre Ungaria, legiunea lui lancu nu a mai putut rezista şi după ce a provocat pierderi inamicului, s-a retras în munţi. în aceste condiţii, maghiarii au ocupat şi incendiat satele Traniş şi Vişag (Bocşan, Graf2003, p. 147).

În a doua jumătate a lunii decembrie 1848 trupele austriece conduse de generalul Wardener au fost înfrânte la Ciucea şi Huedin şi au bătut în retragere. Ca urmare, forţele maghiare au cucerit Clujul a doua zi de Crăciun. în consecinţă, la Huedin au fost concentrate trupe maghiare cu scopul de a străpunge apărarea românească şi a cădea în spatele oştilor conduse de Avram lancu din munţi. La începutul lunii ianuarie, lancu a primit din partea Comitetului Român care activa la Sibiu, sarcina de a se concentra în zona munţilor. Astfel, cu apărarea diferitelor părţi ale munţilor au fost însărcinaţi prefecţii, iar drumul de la Oradea la Cluj i-a lăsat spre apărare locuitorilor, care până atunci făcuseră o impresie bună în luptă sub comanda sa nemijlocită (Bocşan, Graf 2003, p. 148-149). Este de înţeles că la apărarea acestui drum au contribuit şi ţăranii din Negreni şi Bucea. Conştient de importanţa strategică a zonei Huedinului, lancu deplasându-se în persoană de mai multe ori la faţa locului pentru a analiza situaţia, a încredinţat organizarea apărării tribunului Nicolae Corcheş şi centurionilor săi, printre care se aflau Indrei Roşu care acţiona în zona Mărişelului şi Gheorghe Matei, în zona Giurcuţei.

Încercările eşuate de a pătrunde prin această parte în Munţii Apuseni, când sate din apropierea Negreniului ca Brăişorul şi Morlaca au fost arse, au determinat Comitetul Revoluţionar Maghiar să trimită la Huedin forţe proaspete, avându-l în frunte pe Paul Vasvâri. După mai multe încercări de străpungere a apărării moţilor pe la Râşca- Lăpuşteşti şi Giurcuţe, Vasvâri s-a retras spre Huedin, cantonându-şi trupele la Ciuleni şi Mănăstireni. înaintarea armatei maghiare a început la 2 iulie 1849. Moţii s-au retras din calea lor la Fântânele, unde au sosit şi „vânătorii” trimişi de Avram lancu, avându-i în frunte pe tribunii Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu. Batălia s-a dat la 6 iulie. Pentru că nu erau suficient de mulţi raportat la numărul mare al maghiarilor, moţii inventivi ca tot românul, au îmbrăcat copacii în haine moţeşti astfel încât să se creadă că sunt luptători. De asemenea, au organizat diversiuni, prin punerea unui grup de femei călare, purtând pălării bărbăteşti, sub conducerea Pelaghiei Roşu, o „Ioana d’Arc a românilor”, să facă o demonstraţie de forţă astfel încât să pară o adevărată oştire (Şteiu 1992, p. 72). Vasvâri cu armata sa au fost prinşi „ca peştii în vârşă” după cum spunea într-o situaţie similară cronicarul. însuşi Vasvâri a fost ucis aici, această „Posada” a Munţilor Apuseni însemnând un dezastru pentru armata maghiară, fiind şi ultima încercare de pătrundere pe această cale înspre Câmpeni (Filip, Matiş 2008, p. 76-80).

La sfârşitul revoluţiei, în Imperiul Habsburgic s-a instaurat un regim neoabsoloutist, urmând ca din 1860 să fie instalat un regim liberal, mai favorabil românilor. Din nefericire acest regim a durat prea puţin, deoarece începând cu anul 1867 s-a instaurat regimul dualist austro-ungar care va duce o politică de maghiarizare forţată a românilor din Transilvania, limitându-se şi puţinele drepturi obţinute până atunci.

Cu toate acestea, modernizarea îşi facea locul tot mai mult în societate. Astfel, din anul 1870 pe lângă „drumul împărătesc” care lega Viena şi Budapesta de Oradea şi Cluj, a fost inaugurat şi „drumul de fier” ce trecea prin Bucea şi Negreni. Inaugurarea oficială a liniei ferate între Cluj şi Oradea a avut loc în ziua de 7 septembrie 1870 într-un cadru festiv. La ora 6 garnitura de tren împodobită cu ghirlande de flori şi verdeaţă a părăsit gara Cluj, îndreptându-se spre Oradea. Trenul inaugural la trecerea prin Negreni şi Bucea a fost întâmpinat în gări de către oamenii emoţionaţi şi curioşi să vadă poate pentru prima dată în viaţa lor „minunea” care se numea tren.

Încă din primii ani ai secolului al XX-lea, amploarea mişcărilor ţărăneşti era în creştere în Transilvania în aproape toate comunele în care existau moşieri, domenii bisericeşti şi păduri fiscale. în comitatul Bihor, cel mai mare grad de intensitate au cunoscut aceste mişcări şi frământări pe valea Crişului Repede, dar în special în comunele Negreni, Bratca, Borod, Borozel, Bulz, Vadu Crişului, având la bază cauze economice, sociale şi politice. Dar cauza principală din care generau celelalte nemulţumiri era lipsa de pământ, iar puţinul pământ pe care îl aveau ţăranii era fărâmiţat în parcele mici, care erau situate de cele mai multe ori în locuri îndepărtate şi neproductive (Todoca 1971, p. 11-12). După cum reiese dintr-un raport datat 14 mai 1904 adresat primului procuror al comitatului Bihor, de mai bine de un an şi jumătate aveau loc răzvrătiri în masă ale ţăranilor. Aceştia refuzau sistemul apăsător al impozitelor, în special datorită abuzurilor comise de către perceptori. Ca urmare, după cum reiese din raport, deşi în comunele Negreni, Bucea, Bulz, Bratca, Corniţei, Remeţi şi altele, populaţia a fost somată de două şi chiar de trei ori prin batere de tobă şi prin alte mijloace, a refuzat în continuare să plătească impozitele. Printre cei care instigau oamenii la nesupunere era menţionat şi Gheorghe Gabrian din Negreni, membru al Partidului Social Democrat, care în timp ce umbla prin comunele Bucea, Negreni şi Corniţei pentru a înscrie noi membri şi a aduna cotizaţia, aţâţa populaţia împotriva autorităţilor (Todoca 1971, p. 14-15).

La 28 iulie 1914 Austro-Ungaria a declarat război Serbiei şi astfel a izbucnit primul război mondial. Românii din Transilvania au fost recrutaţi în armata austro-ungară şi puşi să lupte pentru o cauză care nu era a lor. După cum reiese de pe monumentul eroilor din Bucea, au fost în această situaţie următorii: Teodor Bulzan, Gheorghe F. Codoban, Gheorghe N. Codoban, loan Codoban, Mihai Codoban, Vasile Codoban, Aron Ilea, Florian Ilea, Gheorghe Ilea, Ilie C. Ilea, Petru Ilea, Rusalim Ilea, Teodor Ilea, Nicolae Jurca, Petru Marincaş, Teodor Popa, Florian Rus, Grigore Rus, loan Rus, Vasile Rus, Flore Secan, Petru Secan. Cei mai norocoşi s-au întors de pe front cum a fost cazul lui Florian Bulzan, dar cu sechele. Acesta din urmă a fost aproape îngropat de viu de un obuz şi şi-a pierdut în parte auzul (Bulzan 2009).

Din Negreni, localnicii mai în vârstă îşi mai amintesc doar de Petru Benţe, Teodor Avram, Petru Purdea, Petru Piscoi şi de Gabrian din Prelucele zis şi Treancu (Benţe 2009), dar numărul celor care au luptat şi s-au jertfit în acest război a fost mult mai mare.

Perioada interbelică

Lupta popoarelor din cadrul imperiilor multinaţionale a avut ca efect prăbuşirea acestora la sfârşitul primului război mondial şi a creat condiţiile favorabile constituirii şi întregirii statelor naţionale moderne.

Pe fondul destrămării Imperiului Austro-Ungar, românii din Transilvania şi-au intensificat acţiunile de separare faţă de imperiu şi au făcut demersurile necesare pentru unirea cu România. Profitând de starea de haos creată de iminenţa sfârşitului războiului, în toamna anului 1918 la Negreni, pe Valea Negrii a avut loc o răzvrătire a ţăranilor. Pe dealul Căprăfoi plantat cu frumoase livezi de pomi fructiferi, îşi avea moşia nobilul maghiar Kobos, iar în vale îşi construise o casă cu depozite de cereale şi grajduri. Aici creştea peste 200 de boi şi 600 de oi pe care le vindea în loturi pentru război, folosind munca ţăranilor. Ajunşi la culmea răbdării, sperând şi într-o rapidă schimbare a regimului şi implicit a situaţiei lor sociale şi naţionale, ţăranii au dorit să-l alunge pe nobil, au atacat magaziile şi casa de bani din Valea Negrii. Depăşit de situaţie, Kobos a chemat armata maghiară care a restabilit pe moment ordinea, dar cu jertfa a patru bărbaţi şi a unei femei care au fost împuşcaţi fără milă. Fiindu-i frică de o nouă revoltă, nobilul a fugit după incident în Ungaria şi nu s-a mai întors (Cadiş 1995, p. 19). Peste ruinele fostelor clădiri a crescut pădurea. în perioada comunistă când s-a trecut la defrişarea ei, muncitorii care au lucrat acolo au descoperit pe teren ţigle, cărămizi şi alte urme ale fostelor clădiri aparţinând nobilului Kobos (Tripon 2009).

În acest context al nemulţumirilor românilor dar şi al speranţelor, s-au constituit Gărzi Naţionale Române cu scopul de a asigura liniştea şi ordinea publică, în condiţiile în care urma a se desfăşură Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Ca organ reprezentativ al populaţiei româneşti din teritoriile supuse imperiului dualist austro- ungar, la 31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliului Naţional Român Central.

Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor constituit la 3 noiembrie 1918 ca organ care s-a ocupat cu pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia adunării de la Alba-Iulia şi alegerea deputaţilor pentru ea, îşi întindea „jurisdicţia” şi în zona Negreniului. De remarcat că din acest organism facea parte şi dr. Nicolae Poenar, avocat din Negreni, alături de dr. Emil Lazăr şi Petru Fodor din Borod, preoţii Ştefan Domocoş şi Teodor Manea, ambii din Bratca, pentru a aminti doar câţiva din fruntaşii mişcării naţionale din zona apropiată Negreniului (Todoca 2000, p. 57). La chemarea Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor de a participa pe 1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia pentru a vota unirea Transilvaniei cu România, au răspuns în număr mare şi românii din comuna Negreni. Cu toate că încă se aflau sub ocupaţia armatelor maghiare, animaţi de dorinţa trăirii pe viu a evenimentului istoric aşteptat de ei şi de strămoşii lor încă de foarte multă vreme, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, românii din Bucea şi Negreni s-au îndreptat cu tricolorul în frunte spre „Cetatea Reîntregirii”. Din Negreni s-au urcat în „Trenul Unirii” şi au participat la măreţul eveniment însufleţiţi de dorinţa de a repara o nedreptate a istoriei, înjur de 30-40 de persoane, după cum îşi amintea în toamna anului 2007 Vasile Cohuţ, printre participanţi aflându-se şi tatăl său, Ioan Cohuţ (Cohuţ 2007), iar din Bucea li s-au alăturat alţi reprezentanţi în frunte cu Mihai Sărăcuţ a Burzucului (zis şi Tegaia), după cum ne relata Virgil Mircea Stoica a Găţului (Stoica 2009). Toţi aceştia s-au pronunţat pentru unirea Transilvaniei cu România. Demn de reţinut este faptul că Ioan şi Andrei Pop din Huedin au fost aleşi membri ai Marelui Sfat Naţional (care a fost organul legislativ provizoriu al Transilvaniei până la integrarea deplină în administraţia românească), reprezentând astfel oamenii din zona Huedinului în forul legislativ al României.

Dar în Transilvania în perioada decembrie 1918 – martie 1919 a existat o dualitate a puterii, deoarece alături de Consiliile Naţionale Române s-a menţinut şi vechea administraţie maghiară. Acest lucru a fost posibil în condiţiile în care guvernul maghiar nu a recunoscut hotărârea luată la Alba lulia de unire a tuturor românilor într-un singur stat naţional, acesta prevalându-se de prevederile ambigue ale Convenţiei militare de la Belgrad semnată la 13 noiembrie 1918, care stabilea de fapt o linie de demarcaţie între beligeranţi pe aliniamentul Mureş – Sighetul Marmaţiei şi nu o frontieră stabilă (Filip, Matiş 2008, p. 88). în consecinţă, teritoriul comunei Negreni rămânea în afara jurisdicţiei efective a Consiliului Dirigent, aflându-se sub administraţia maghiară.

Ca urmare a insistenţelor Consiliului Dirigent şi a Guvernului României, Consiliul Antantei de la Versailles a autorizat la 17 decembrie 1918 deplasarea armatei române pe linia Cluj – Gherla – Dej. Ca urmare, armata română „a intrat triumfătoare în ziua de 24 decembrie 1918 în oraşul Cluj, ocupând o mare parte din teritoriul judeţului până la vârfurile dealului spre Huedin”, dar instalarea administraţiei româneşti s-a realizat doar într-o parte a judeţului Cluj abia în ziua de 18 ianuarie 1919 (Administraţia 1937, p. 32).

Pe alt plan, tot la 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, având drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din primul război mondial. Conferinţa a dus în final la semnarea tratatelor de pace. România s-a prezentat la masa negocierilor ca stat învingător, dar din nefericire încă la acea dată frontierele sale nu erau încă delimitate clar şi implicit nu erau recunoscute din punct de vedere al jurisdicţiei internaţionale.

După realizarea Marii Uniri din 1918 era imperios necesară şi o unificare a sistemului administrativ, deoarece teritoriile nou reîntoarse la Patria-Mamă proveneau din imperii diferite şi implicit, aveau sisteme administrative care nu concordau cu cel al României. Cu acordul generalului francez Henri Berthelot, până la 28 ianuarie 1919 Diviziile 1, 2 şi 7 române, s-au stabilit pe aliniamentul Sighetul Marmaţiei – Baia Mare – Ciucea – Zam Sâncraiu. în ianuarie 1919 Consiliul Dirigent a trecut la organizarea administrativă a teritoriilor unite cu România, dar guvernul maghiar Kâroly a refuzat să-şi retragă armata de pe linia Brăişoru – Poieni – Ciucea – Crasna. Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor – care după cum am mai menţionat îşi manifesta autoritatea şi asupra satelor Bucea şi Negreni – din cauza situaţiei destul de complexe cauzată de trasarea liniilor de demarcaţie succesive, şi-a continuat activitatea şi după Marea Unire (Porţeanu 1975, p. 189).

Trupele maghiare, iritate de iminenţa unei evacuări a Transilvaniei, au provocat o serie de incidente în cursul cărora au fost agresaţi şi ucişi mai mulţi săteni din Morlaca, Bologa, Poieni, Valea Drăganului şi Ciucea. În aceste condiţii, Comandamentul aliaţilor a desemnat o comisie avându-l în frunte pe generalul francez Philippe Petain care a întreprins o anchetă în zonă. În raportul acesteia erau consemnate atrocităţile comise şi ca urmare, armatelor maghiare li s-a impus retragerea pe aliniamentul Satu Mare – Oradea – Arad. Noul guvern ungar de orientare bolşevică, departe de a respecta aliniamentul stabilit, a decretat mobilizarea generală şi a trimis trupe noi în zonă, care au executat noi lucrări de fortificaţii în defileul Ciucea – Bucea, după care au trecut la atac în această zonă.

De la sfârşitul lunii noiembrie 1918 până la jumătatea lunii aprilie 1919, armata maghiară a săvârşit mai multe nelegiuiri, întreaga populaţie din zonă fiind ţinută sub teroare. În acest climat, armata română şi-a grăbit înaintarea spre Huedin, pe data de 3 ianuarie 1919 reuşind să cucerească puncte strategice importante pe dealurile din apropiere. Ca urmare, armata maghiară a fost nevoită să se retragă pe aliniamentul Valea Drăganului – Ciucea – Bucea. După ce mai mulţi ţărani din Valea Drăganului au fost duşi cu forţa în biserica din Ciucea şi bătuţi până la sânge, în ziua de 6 ianuarie la cererea sublocotenentului I. Cadar din Ciucea, s-a deplasat aici Garda Naţională Română din Valea Drăganului. La intervenţia energică a acesteia, armata maghiară a fost nevoită să se replieze la Negreni, dar odată cu retragerea gărzii din Ciucea, la 8 ianuarie localitatea a fost reocupată de trupele maghiare, care au continuat să comită nelegiuiri la adresa românilor (Şteiu, Negru 2003, p. 43-45). Astfel, locuinţa preotului Iuliu Truţia din Ciucea a fost devastată, biblioteca şi arhiva parohială au fost distruse. Nici biserica nu a scăpat de furia barbară, fiind distrus mobilierul, iar vasele sacre jefuite. Disperată de iminenta pierdere a Ardealului, „Garda Roşie” maghiară a împuşcat trei localnici care aveau doar vina de a se fi născut români, seria atrocităţilor culminând în data de 15 aprilie 1919 când au fost ucişi cu bestialitate 18 soldaţi din armata regală română care fuseseră prinşi pe dealul Părince (Ungur 1997).

Armata română a ripostat printr-o contraofensivă în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, trecând linia de demarcaţie şi ocupând defileul Ciucea – Bucea şi poziţiile inamice de la nord de Crişul Repede, în zona localităţii Negreni. Coordonându-şi foarte bine acţiunile, regimentele româneşti s-au îndreptat dinspre Remeţi spre localitatea Bucea, condiţii în care trupele maghiare au părăsit localitatea, retrăgându-se în mare pripă peste dealurile dinspre nordul localităţii Bucea, pentru a scăpa din încercuirea care li se pregătea. Astfel, la data de 17 aprilie 1919 armata maghiară a fost silită să se retragă din defileul Ciucea – Bucea şi din localitatea Bulz (Cadiş 1995, p. 23-25).

După patru zile de lupte înverşunate, datorită vitejiei armatei române, a fost eliberată zona până dincolo de Bucea, aceasta ajungând în 19 aprilie 1919 la Aleşd, iar Oradea a fost eliberată o zi mai târziu, trupele române continuându-şi triumfătoare marşul până la Budapesta şi contribuind astfel decisiv la înlăturarea regimului comunist al lui Bela Kun din Ungaria (Filip, Matiş 2008, p. 88).

După anul 1918 statul român a recurs la colonizări, din satul Bucea unde pământul era destul de neproductiv, aproximativ 15 familii fiind colonizate în judeţul Satu-Mare, în zonele Careiului şi a Sanislăului. Printre cei care au fost colonizaţi amintim familiile Ilea, Jurca, Mârzea şi familiile lui Teodor Secan şi Petru Toma. Acolo au primit pământ, dar numai pentru puţin timp au avut liniştea necesară de a munci în tihnă, deoarece după anul 1940 (când nord-vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei) o parte dintre cei colonizaţi au fost alungaţi de către autorităţile horthyste, fiind forţaţi să se întoarcă aici, de unde plecaseră (Abrudan 2009).

În rest, viaţa oamenilor din satele comunei îşi urma cursul normal. Aratul, semănatul, culesul, întreg ciclul muncilor agricole. Femeile culegeau cânepa ajutate de copiii mărişori, îi retezau rădăcinile pe butucul de lemn, o puneau la topit, în apă, un mănunchi cu vârful, unul cu partea groasă, peste ele punând transversal mănunchiuri şi de-o parte şi de alta pe care fixau pietrele, ca s-o ţină în apă. Aveau grijă când creştea nivelul apei s-o scoată afară ca să nu o ducă valea mare, chiar dacă nu trecuseră trei săptămâni cât trebuia să stea la topit. Apoi era pusă la soare în formă de corturi pentru a se usca. Urma meliţatul, pieptănatul şi abia apoi era pusă în furcă (Chira 2009). Femeile torceau toată iarna cânepa pentru pânză, primăvara urzeau, apoi o ţeseau, după care puneau pânza la bdilit (să se albească – n.n.) pe iarbă verde, să nu se murdărească. „Maica… sta până la doi ceas să toarcă, la cinci să scula să coate de vite şi nu era beteagă” ne mărturisea Rusalim Tripon. Pentru copii se făceau cămăşi lungi până jos. De la zece ani în sus tinerii purtau gaci (pantaloni – n.n.) şi chemeşe. Pe Paşte fiecare trebuia să aibă un rând de haine noi. „Mare bucurie era pe toţi când aveam haine noi!” (Tripon 2009).

Bărbaţii şi ei, cu treburile zilnice: munca la câmp de primăvara până toamna (arat, grăpat, semănat, cosit, recoltat), chiar şi iarna duceau gunoiul cu sania pentru a pregăti terenul pentru o recoltă cât mai bună; unii creşteau animale, în special oi, vaci, iar alţii erau angajaţi la fabrica de scaune din Bucea, la calea ferată sau la drumuri, pentru aceştia agricultura fiind o ocupaţie complementară, dar pe care o faceau tot cu dăruire.

Prin 1932 lucrările de modernizare a „drumului de Stat Cluj – Oradea Mare”, între Floreşti şi Bucea au fost cesionate grupului francez Masson, denumit mai târziu „La Societe Anonyme des Routes Modernes” (Administraţia 1937, p. 333), la aceste munci angajându-se localnici din Bucea şi Negreni, beneficiind astfel de o sursă de venit suplimentară faţă de ceea ce oferea în acea perioadă comuna. Tot în perioada interbelică, Casa Asigurărilor Sociale din Cluj avea deschis la Bucea un cămin pentru asiguraţi („Căminul Ministerului Muncii” – după cum era consemnat în actul constitutiv al Căminului Cultural „Sf. Gheorghe” Bucea) şi împreună cu localitatea Negreni care datorită împrejurimilor pitoreşti era considerată „localitate climatică” de interes turistic, ofereau astfel locuri de recreere.

La vreme de restrişte, în timpul ocupaţiei maghiare (1940-1944)

Ca urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, România a fost silită să cedeze Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, zonă în care se aflau şi satele comunei Negreni. în zonele vestice ale teritoriului cedat, autorităţile române au avut doar câteva zile pentru a se retrage, între 1 şi 4 septembrie 1940. La ocuparea teritoriului transilvau participat două armate ungare, în zona Oradea – Cluj operând Armata a 2-a. înaintarea armatelor în Transilvania a fost programată pentru 9 zile, începând cu data de 5 septembrie 1940. în cea de-a doua etapă – pe 6-7 septembrie – armata maghiară trebuia să ajungă la Oradea, iar în a patra etapă programată pentru ziua de 9 septembrie urmând să ajungă la Huedin şi apoi mai departe. Ca urmare, analizând aceste etape din zona care ne interesează, la Bucea şi Negreni armata maghiară trebuia să ajungă în jurul datei de 8 septembrie 1940. Datorită întârzierilor apărute, grosul unităţilor n-a ajuns la destinaţie decât în 18 septembrie 1940.

În teritoriile ocupate s-a instalat administraţia militară ungară până la 25 noiembrie 1940, când a fost înlocuită cu administraţia civilă maghiară pentru mai bine de patru ani. Au fost refăcute comitatele în limitele lor de dinainte de 1918, iar două comitate au fost refăcute doar parţial: Bihar (Bihor), din care o mare parte a rămas dincolo de noua frontieră, formând noul judeţ românesc cu capitala la Beiuş şi Kolozs (Cojocna) din care de asemenea a rămas o mică parte dincolo de frontieră, în România (parte care s-a unit cu judeţul interbelic Turda formând noul  judeţ Cluj – Turda).

În timpul ocupaţiei maghiare s-au înregistrat unele tensiuni între sătenii comunei Negreni şi autorităţile maghiare, dar acestea nu au avut urmări aşa de grave ca şi cele de la Huedin, unde au fost ucişi protopopul ortodox Aurel Munteanu, plutonierul Gheorghe Nicula şi Oniţa Negru. Noile autorităţi au înlocuit funcţionarii români din administraţia publică, de la gară şi pe unii din învăţământ, cu maghiari. După cum ne relata Rusalim Tripon, atunci când oamenii s-au dus la gară ca să-şi cumpere bilete, casieriţa le-a spus să ceară bilet în limba maghiară, pentru că mănâncă „pâine maghiară” (Tripon 2009). Şocul a fost imens, oamenii nu înţelegeau cum ar fi putut cineva învăţa limba maghiară peste noapte pentru a-şi putea cumpăra bilete, cum s-au schimbat toate într-o singură zi. În special în satul Bucea unde existau maghiari care lucrau la fabrica de mobilă, sătenii au fost ţinuţi într-o stare de tensiune continuă, unii dintre ei refugiindu-se în România. Dintre refugiaţii din Bucea amintim pe Viorel Ilea, Petru Ile a Dămbamdui, losif Ile a Dâmbanului şi Petru Mărincaş a Bodoş, care după ce au ajuns dincolo de graniţă, din lipsă de hârtie, au scris o scrisoare celor de acasă, pe scoarţă de mesteacăn (Albiter 2009). Vasile Bulzan (fiul cantorului Florian Bulzan) care era sublocotenent în armata română s-a refugiat şi el. Autorităţile maghiare aflând în urma unui denunţ acest lucru, au vrut să-l împuşte pe tatăl său, dar intervenţia unui ofiţer maghiar l-a salvat. Prin momente grele a trecut şi mezinul familiei, Aurel Bulzan, care a scăpat de înrolare şi de execuţie tot prin intervenţia unor tineri maghiari, de vârste apropiate lui (Bulzan 2009).

Pentru a scăpa de umilinţele regimului nou instaurat, Vasile Benţe şi Florica Cristea din Negreni şi Crăciun Gabrian din Prelucele s-au refugiat peste graniţă, în România. Acesta din urmă, în timp ce era la pregătire premilitară (levente – cum era numită în acea vreme) realizase un act de o îndrăzneală copleşitoare: decupase cu brişcă stema Ungariei de pe o hartă, şi ca urmare a unui denunţ a fost închis împreună cu Vasile Benţe până la venirea comandantului. Au fost eliberaţi ulterior, punându-li- se în vedere de către autorităţile horthyste să se pregătească pentru că în două săptămâni urmau să fie duşi la arest. Nu au mai aşteptat arestarea şi în 9 februarie 1942 au fugit peste dealuri în România, prin zăpadă, împreună cu aproximativ cincisprezece ciuceni. Ajunşi la Beiuş, cei doi s-au înrolat în armata română, ajungând cu „Regimentul 11 călăraşi” până la cotul Donului în Rusia, de unde apoi armata română fiind respinsă, au trebuit să se retragă. Dar Crăciun Gabrian a murit pe front la Balşoi în Rusia, şi s-a întors în Negreni doar Vasile Benţe în anul 1945, după ce stătuse 6 luni în anul 1943 în spital, pentru că avea picioarele degerate din cauza gerului rusesc (Benţe 2009).

Alături de cei doi menţionaţi mai sus, au mai luptat în al doilea război mondial şi alţi locuitori ai comunei. Din Negreni au rămas pe front următorii: Alb (din cătunul Precup), Mihai But a Hulpii, Iosif Cioban a Didiuţii, Iosif Criste, Mihai Criste, Rusalim Criste, Vasile Criste Coţoboc, Mihai Gabrian, Andrei Piscoi a Durii (Benţe 2009). Tot de aici au mai luptat în război, dar au avut mai mult noroc şi s-au întors acasă: Andrei Criste a Didiuţii (rănit la mână), Vasile Benţe a Petri Onuţului, Teodor Criste, Vasile Ungur, Teodor Chira , Gheorghe Cohuţ, Vasile Cohuţ, Vasile Secan, Vasile Tripon, Petru Ţârle, Iosif Benţe, Petru Vereş, Andrei Mârza, loan Nistor, Mihai Nistor a Gliguţii, Teodor Tripon a Durii (rănit la umăr) (Benţe 2009; Criste 2009; Nistor 2009). Din Bucea, aşa cum reiese de pe monumentul eroilor, s-au jertfit Teodor Alb, Vasile Alb, Vasile Ciupe, Gavril Cutile, Crăciun Ilea, Ilie I. Ilea, Teodor Ilea, Vasile Ilea, Teodor Lontiş, Victor Popa, Florian Rus, Andrei Secan şi loan Stoica.

Sub impulsul entuziasmului exacerbat de reintegrarea unei părţi a Transilvaniei sub stăpânirea maghiară, autorităţile maghiare au luat măsuri împotriva fruntaşilor români care păstrau vie conştiinţa de neam în rândul celor năpăstuiţi de nedorita stăpânire. Astfel, părintele Vasile Romitan din Negreni a împărtăşit şi el soarta multor români, ţărani, meseriaşi, intelectuali, preoţi şi chiar ierarhi, fiind expulzat în România de către autorităţile horthyste, după ce a fost batjocorit şi maltratat (Bulzan 1998). Şi noul preot Augustin Dejeu venit aici în anul 1942 a intrat în vizorul autorităţilor maghiare alături de alţi intelectuali din sat, trăind clipe de amărăciune, stabilindu-i-se domiciliul forţat şi fiind închis, un timp fiind nevoit să fugă de acasă şi să pribegească pe dealuri. Aici s-a rugat şi a plâns împreună cu credincioşii pentru a fi din nou liberi.

La şcoală copiii erau obligaţi să înveţe doar în limba maghiară. Astfel, la Bucea au fost aduse din Ungaria, de dincolo de Budapesta, două învăţătoare care nu cunoşteau limba română, pentru a-i învăţa pe elevii români carte. Cei din Negreni au fost mai „norocoşi” pentru că în anii 1940-1941, au învăţat în limba română. Abia din anul 1943 au fost aduşi aici învăţători maghiari, cum a fost Kis Lajos, de origine de pc lângă Sibiu, care aplica metode dure, bătând elevii dacă nu ştiau ungureşte (Tripon 2009), sau punându-i să urce şi să coboare în coate şi genunchi pe Dealul Bisericii (Benţe 2009).

Şi evreii au avut de suferit în timpul ocupaţiei maghiare, dintre care îi amintim pe Fuks Herman care ţinea o prăvălie şi un bufet şi pe Zilbestein Abraham care avea jemblării (comercializa turte, figurine din zahăr ars), aceştia fiind duşi în lagărele de concentrare naziste de unde nu s-au mai întors (Benţe 2009).

Pentru consolidarea apărării frontierei vremelnice care se crease în urma odiosului Dictat de la Viena, a luat fiinţă grupul batalioanelor fixe regionale „Ardeal”, formaţiune militară în componenţa căruia intrau 6 batalioane dintre care amintim „Bihor”, „Cluj”, „Criş” şi „Someş”, pentru a sprijini unităţile de grăniceri. Constituite din locuitori ai satelor din zona de graniţă, cadrele de comandă ale acestora în marea lor majoritate erau rezervişti, învăţători sau mici slujbaşi din partea locului (Neamţu 2003, p. 41).

Cu bune şi cu mai multe rele, cu greutăţile inerente vremurilor de război, a venit şi timpul când România a trecut de partea Aliaţilor, iar trupele sale au reintrat în Transilvania. Când la 5 septembrie 1944 trupele germano-maghiare din Podişul Transilvaniei au declanşat în disperare ofensiva, la porţile Munţilor Apuseni, ca în vremurile de izbelişte, moţii stăteau de veghe. Mulţi dintre ei, încadraţi în batalioanele fixe regionale, sprijiniţi de populaţia civilă validă de la copii până la bătrâni şi femei, au adus prin lupta lor o contribuţie substanţială la apărarea Apusenilor şi la alungarea cotropitorilor. Nu este greu să constaţi, când paşii te poartă prin lumea moţească, cum pretutindeni amintirea vremilor de-atunci e încă vie în memoria celor care, într-un fel sau altul, au fost părtaşi evenimentelor azi aşezate în paginile dense ale istoriei contemporane (Neamţu 2003, p. 42).

În timp ce se dădeau lupte înverşunate pentru eliberarea Clujului, prin ordinul comandantului Batalionului Fix Regional „Someş”, misiunea de a zădărnici pătrunderea trupelor fasciste pe valea Crişului Repede a fost încredinţată locotenentului în rezervă, învăţător Gheorghe Tomescu, comandantul Companiei a 3-a „Călăţele” (Neamţu 2003, p. 85). După eliberarea oraşului Huedin şi a satelor Traniş şi Valea Drăganului la data de 12 octombrie 1944, pentru a lichida cât mai repede inamicul din zonă, comandantul Batalionului Fix Regional „Someş” a dat ordinul din data de 13 octombrie prin care plutonului de voluntari „Lunca Vişagului” îi revenea misiunea de a asigura flancul stâng, prin patrulare pe şoseaua Cluj – Huedin – Oradea. în aceeaşi zi, prin declanşarea unui atac, toate plutoanele Companiei a 3-a „Călăţele” şi-au atins obiectivele, eliberând localităţile Zam-Sâncraiu, Alunişu, Bologa, Morlaca, Brăişoru, Horlacea, Domoşu şi Poieni.

Faptele de arme ale acestei companii au ajutat mult la înaintarea trupelor româno-sovietice, în aceeaşi zi fiind făcuţi prizonieri 12 jandarmi unguri care patrulau pe şosea la Negreni, iar mai apoi, sovieticii au capturat întreg efectivul forţelor inamice cantonate la Ciucea şi care se puseseră pe chef în castelul de la Ciucea (Neamţu 2003, p. 104-105). Drumul spre Oradea era astfel asigurat, eliberarea comunei Negreni venind într-o zi de 13 octombrie a anului 1944 după mai bine de patru ani de ocupaţie maghiară, în care locuitorii comunei au fost trataţi ca străini la ei acasă.

Dar armata rusă s-a instalat în casele oamenilor, iar după cum ne mărturisea Ioana Abrudan din Bucea, soldaţii ruşi „au fost mai răi decât ungurii… umblau după femei, duceau găinile, vacile”. Multe familii care locuiau la şosea (printre care şi familiile Albiter, Bulzan, Ilea) şi-au abandonat casele care erau ocupate de soldaţi şi s-au refugiat pe deal, la rude, până la plecarea armatei, în aşteptarea unor vremuri mai bune (Abrudan 2009, Bulzan 2009: Ilea 2009).

Perioada comunistă

Sfârşitul războiului nu le-a adus locuitorilor comunei Negreni liniştea după care tânjeau de mult timp. Bucuria reîntoarcerii de pe front a celor mai norocoşi şi speranţa revenirii la o viaţă normală au fost de scurtă durată. începând cu anul 1945 s-au reîntors acasă şi cei care au scăpat din prizonierat, cum au fost cazurile lui Teodor Chira, prizonier la ruşi, dus în Siberia (Chira 2008), Petru Vereş, Mihai Nistor a Gliguţii – prizonier la unguri sau Iosif Benţe – prizonier la unguri până în anul 1948 (Criste 2009, Nistor 2009). în aşteptarea disperată a americanilor, a venit peste români „Lăcusta Roşie”, după cum era numit regimul comunist de către nonagenarul Vasile Cohuţ. Instaurarea regimului comunist în România după al doilea război mondial s-a făcut cu sprijinul direct al Uniunii Sovietice. A început o altă perioadă din istoria satelor Negreni şi Bucea care sperau să fie una jalonată de drepturi şi libertăţi, aşa cum li se promisese de diverşi propagandişti. Treptat, oamenii şi-au dat seama că se instaurează un regim care nu era folosit în favoarea lor. Ceea ce reprezentase până atunci valoare, principiu sănătos, sacru, peste noapte a fost trecut pe lista neagră, era blamat şi negat. Cei mai buni gospodari erau consideraţi sabotori şi duşmani ai poporului.

Imediat după război a urmat o perioadă de foamete şi mari lipsuri, oamenii îşi vindeau în Sălaj hainele, ţesăturile pentru pat, pentru a face rost de cele necesare traiului. După cum mărturisea Rusalim Tripon din cătunul Râturi, când „s-o gătat războiu’ o vinit baiu mai mare, o început foametea; n-o mai fost pâne; pita de bază era mălaiu’. Noi n-am mâncat grâu, pită albă nici n-am văzut. De prin ’48 s-o mai îndreptat lucrurile” (Tripon 2009). Inflaţia era galopantă, preţurile au crescut neaşteptat de mult, astfel încât cu salariul de învăţător Aurel Bulzan a putut cumpăra de la Huedin doar patru litri de ulei (Bulzan 2009).

Mult aşteptata reformă agrară din anul 1945 n-a avut efectul scontat, deoarece nu prea mai erau moşii care să fie expropriate şi prin urmare au fost împroprietăriţi cu loturi mici doar un număr restrâns de tineri. Greutăţile inerente sfârşitului de război: lipsa animalelor de tracţiune datorită rechiziţiilor făcute pentru front, pământul care nu putuseră să-l lucreze pe tot, lipsa seminţelor pentru semănat, au încercat să le depăşească într-ajutorându-se oamenii între ei, împrumutându-se, dar numai să nu rămână nelucrat pământul – cea mai mare avuţie în acea vreme.

Satele comunei Negreni erau situate în zone cu pământ mai puţin productiv şi ca urmare aici n-a fost posibilă colectivizarea care începuse în alte sate după Plenara Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949. Totuşi, autorităţile comuniste au trecut imediat la treabă. în toate satele şi comunele din jurul Huedinului au fost identificaţi aşa-zişii „chiaburi”, care erau de fapt locuitorii care aveau o oarecare bunăstare materială. Aceştia au fost declaraţi „duşmani de clasă” şi presaţi să renunţe la principalul mijloc de trai – pământul, animalele, utilajele agricole, sau în cazul satelor din comuna Negreni, în special la „mijloacele de exploatare” care erau morile şi batozele.

Într-o primă etapă, s-a încercat păstrarea unui aparent climat de linişte, presiunile din partea autorităţilor asupra cetăţenilor pentru a-şi ceda proprietăţile cel puţin aparent, fiind suportabile, mai ales în cazul comunei Negreni aceasta fiind situată şi într-o zonă unde pământul nu se preta la o agricultură foarte productivă. Sediul raionului fiind la Huedin, autorităţile trebuiau să raporteze periodic situaţia colectivizării şi a listelor cu „chiaburii” din întreaga zonă. Bineînţeles că raportările se făceau „pompieristic”, de multe ori acestea necorespunzând întru totul realităţilor de pe teren. Anual erau întocmite liste cu „chiaburi” la nivel de raion, care se reactualizau pe baza unor comenzi politice, dându-le posibilitatea celor înscrişi acolo să iasă din această categorie prin renunţarea la bunuri (în cazul satelor comunei Negreni în special la mori şi batoze) în favoarea statului sau a asociaţiilor cooperatiste.

Astfel, în dosarele Sfatului Popular al Raionului Huedin apar pe „Lista gospodăriilor chiabureşti din raionul Huedin”, existente la datele de 10 mai 1955, 1 februarie 1956, 1 mai 1956, 1 februarie 1957 în Negreni: Rusalim Raita cu 4,61 ha teren şi „o moară ţărănească” (luat în evidenţă în anul 1952), Vasile But cu 2,5 ha teren şi „% parte batoză cu locomobilă” (luat în evidenţă în anul 1953), Gheorghe Cristea cu 5,31 ha teren şi „o moară ţărănească cu două pietre” (luat în evidenţă în anul 1952), Petru Cristea cu un teren de 24,24 ha, pe care „foloseşte braţe de muncă străine şi servitori” (luat în evidenţă în anul 1952 şi „şters 15 IV 1957″), iar în Bucea, Teodor Codoban care poseda 4 ha teren şi „Vi parte dintr-o batoză cu motor” (luat în evidenţă în anul 1952). Pe listele din 1 iulie 1957 mai apar doar Rusalim Raita, Gheorghe Cristea şi Teodor Codoban, pentru ca la 1 mai 1958 în dreptul primilor doi să fie scris „Predat” iar în dreptul fostului primar din Bucea să scrie „Rămâne” (exploatator – n.n.), acesta apărând pe liste şi la data de 1 iulie 1959. într-un referat al Sfatului Popular al Raionului Huedin din 6 iulie 1959 se precizează că „o parte din gospodăriile chiabureşti au predat mijloacele de exploatare care au condus la înscrierea lor pe lista chiaburilor, sfaturilor populare astfel că şi aceste gospodării urmează a fi şterse de pe lista chiaburilor… în şedinţa comitetului executiv”. Printre aceste persoane figura şi Teodor Codoban cu menţiunea „a predat batoza SMT-ului” (Dosar 1955-1960).

Locuitorii comunei Negreni au simţit din plin tarele regimului comunist, fiind introduse cotele obligatorii din aproape tot ce produceau în gospodărie, care apoi luau drumul Rusiei Sovietice sub forma despăgubirilor de război. „Oamenii trebuiau să dea totul: viţei, porci, lână, furaje, lapte. Comunismul a fost cea mai mare hoţie, a luat totul de la om şi nu i-a dat nimic”, ne spunea nonagenarul Vasile Cohuţ în toamna anului 2007 (Cohuţ 2007).

Impunerea cotelor sufocante şi a impozitului pe teren agricol precum şi excluderea de la unele drepturi (au fost declaraţi „cetăţeni nedemni” şi prin urmare nu beneficiau de drepturi electorale, adică de a alege sau de a fi ales sau li se îngrădea accesul copiilor la educaţie sau la locuri de muncă mai bune), i-a determinat pe unii „chiaburi” să renunţe la bunurile pe care le aveau. De asemenea, nu toţi puteau să-şi achite în totalitate aceste cote şi ca urmare le erau aplicate pedepse care mergeau de la amenzi usturătoare (de la 50.000 la 200.000 lei), până la sechestrarea bunurilor pe care le aveau în gospodărie şi chiar ani de închisoare (între 5 şi 15 ani), conform Decretului nr. 183/1949. „Chiaburii” care aveau profesii diferite de cele agrare au fost înlăturaţi din funcţii, iar copiii acestora, aflaţi în diferite forme de învăţământ, au avut şi ei de suportat prigoana regimului.

Au început să fie urmăriţi cei care se împotriveau regimului, exemplul cel mai concludent fiind cel al lui Teodor Codoban . Dar din ce în ce mai puţini ştiu sau îşi mai amintesc cine a fost Teodor Codoban, cu toate că a fost un fiu al satului Bucea. Pe una dintre plachetele de pe monumentul eroilor din Bucea sunt trecute următoarele: „ÎNV. TEODOR CODOBAN 1907-1953 DEŢINUT POLITIC DECEDAT ÎN PENITENCIARUL VĂCĂREŞTI”.

Informaţii importante despre acest învăţător şi motivele pentru care numele său este dăltuit spre eternitate aflăm dintr-un articol al lui Aurel Bulzan, publicat în revista „Glasul” care apare la Huedin. Absolvent al Şcolii Normale „Iosif Vulcan” din Oradea, Teodor Codoban şi-a început cariera ca învăţător într-un sat din Sălaj în anul 1929, apoi din 1930 a funcţionat timp de 15 ani ca învăţător la Bologa, unde a desfăşurat o activitate didactică notabilă. In perioada ocupaţiei maghiare între anii 1940-1944, a rămas alături de cei pe care i-a învăţat, fiind obligat să înveţe limba maghiară pentru a putea funcţiona în continuare ca învăţător, deoarece învăţământul se facea doar în limba maghiară. Considerat de către autorităţile horthyste un pericol pentru acel regim prin simplul fapt că era intelectual român, a fost arestat şi închis, apoi anchetat şi în final achitat din lipsă de probe. Cu toate umilinţele îndurate, acestea nu l-au oprit să le insufle în continuare elevilor săi dragostea faţă de limba şi credinţa străbună, menţinându-le vie conştiinţa naţională şi speranţa revenirii teritoriilor cedate la Patria-Mamă România. Misiunea sa nobilă şi dăruirea nu au fost trecute neobservate de oamenii acelor vremuri, într-un articol apărut în ziarul „Tribuna Ardealului” – unicul ziar românesc – „Organ de afirmare a Românilor din Ungaria” – apărut în anii Dictatului de la Viena la Cluj (septembrie 1940 – septembrie 1944) – era apreciată la superlativ activitatea sa de misionar al românismului printre acţiunile xenofobe ale autorităţilor: „Câtă vreme vor exista învăţători, având conştiinţa şi preţuirea lui Teodor Codoban faţă de slova trecutului nostru cultural, avem dreptul să privim viitorul cu optimism”. într-adevăr, cât adevăr exprimă aceste cuvinte care nu mai necesită niciun comentariu.

După alungarea trupelor ungaro-germane, a lucrat timp de trei ani la Huedin, apoi din anul 1948 „a revenit la matcă”, în satul natal Bucea, ca învăţător-director la Şcoala Primară. Fericit alături de familia sa, cu trei dintre cei cinci copii ai săi cu şcolile finalizate şi pe salariul lor, şi-a continuat cu dăruirea-i caracteristică activitatea de dascăl până în noaptea de 14 spre 15 august 1952. Atunci, cei care-l negau pe Dumnezeu şi nu respectau tot ceea ce fusese până nu demult valoare, sacru, sfânt, l-au arestat, organele securităţii aruncându-l în colbul închisorilor fară a mai fi judecat. A fost catalogat drept „duşman al poporului” pentru că a luat partea sătenilor, opunându-se ca oamenii să fie trecuţi pe lista chiaburilor, deoarece cunoştea foarte bine situaţia lor. Pentru cei rămaşi acasă, calvarul a continuat încă mulţi ani, fiind scoşi din locuinţa şcolii şi nevoiţi să se mute la fostul primar Teodor Codoban (unchiul învăţătorului) şi să locuiască pe la rude. Copiilor mai mari li s-au îngustat mult posibilităţile de şcolarizare, fiind catalogaţi drept fii de deţinut politic, ceea ce pentru perioada respectivă era echivalentul unui paria, toată lumea trebuind să-i ocolească şi să le închidă uşa în nas.

Probabil că interogatoriile şi bătăile la care a fost supus, condiţiile mizere din penitenciar, grija faţă de cei rămaşi acasă fară cel de care se îngrijise până atunci de cele necesare vieţii, l-au adus la capătul rezistenţei fizice, decedând în închisoarea Văcăreşti la 19 martie 1953. Vestea morţii sale a ajuns la familia sa abia în anul 1956 iniţial prin preotul Benţe din Ciucea (care stătuse la căpătâiul lui Teodor Codoban atunci când şi-a dat obştescul sfârşit), apoi printr-o înştiinţare oficială (Cherecheş 2009). Preotul Benţe a avut mai mult noroc şi a fost eliberat în anul 1956 împreună cu alţi deţinuţi politici, în condiţiile destinderii intervenite după moartea lui Stalin. Cauza arestării şi întemniţării învăţătorului au aflat-o cei din familie abia după mai bine de 40 de ani: faptul că în perioada 1932-1938 a făcut parte din comitetul judeţean al Partidul Naţional Creştin, condus la nivel naţional de omul locurilor, poetul şi omul politic Octavian Goga.

O viaţă de apostol al neamului românesc şi o moarte de martir pe altarul jertfelor comunismului îl fac pe învăţătorul Teodor Codoban demn de a fi trecut în cartea de onoare a înaintaşilor noştri, iar ca dovadă că urmaşii nu l-au uitat, i-au încrustat numele înspre nemurire, pe monumentul eroilor din satul Bucea.

Începând cu anul 1948 au fost naţionalizate cârciumile, fabricile. O urmare a cotelor şi a naţionalizării a fost aceea că o bună parte din populaţie s-a îndreptat spre oraşe, în căutarea unui trai mai bun, rupându-se astfel de satul tradiţional românesc. Comuna fiind amplasată într-o zonă mai puţin prielnică pentru cultivarea pământului, cei rămaşi în sat creşteau animale, în special vaci şi porci pe care le contractau la stat, unii s-au îndreptat spre fabrica de scaune de la Bucea, alţii s-au angajat la calea ferată şi astfel s-au adaptat la regulile noului regim, descurcându-se bine şi în aceste condiţii.

Pe lângă greutăţile inerente schimbării regimului politic şi implicit economic, regimul comunist a adus şi elemente pozitive, cum ar fi alfabetizarea, în anul 1951 existând în zonă 17 centre de alfabetizare, sau cum a fost cea a începerii electrificării comunei în anul 1953. De asemenea, la Negreni s-a ridicat în anul 1959 un monument al eroilor, fiind plasat în faţa internatului din centrul satului .

Îmbinând munca din gospodăria proprie cu cea din fabrică, din carieră, de la căile ferate, de la drumuri, mulţi dintre localnici au început să ducă o viaţă mai bună, să prospere. în ultimele decenii aspectul comunei s-a schimbat în mod semnificativ. în locul caselor mici şi izolate şi a vechilor şuri acoperite cu paie, au apărut construcţii din piatră şi cărămidă, locuinţe spaţioase şi anexe înşiruite atât de-a lungul drumului ce leagă Cluj-Napoca de Oradea dar şi în numeroasele cătune.

– preluat din monografia comunei Negreni –