Nădejdea creștină

1. Pentru ce Crezul învaţă în articolele XI şi XII tot aceleaşi adevăruri mântuitoare, despre care vorbeşte şi articolul VII ? 

Crezul în articolele sale de la sfârşit, în adevăr, ne învaţă aceleaşi adevăruri mântuitoare, pe care le-am aflat şi în articolul VII. Deosebirea însă este aceasta: în articolul VII suntem povăţuiţi «să credem», pe când articolele de la sfârşit ne învaţă nu numai să credem în aceste adevăruri, ci şi “să nădăjduim”.
Crezul se termină cu această mărturisire plină de bucurie: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Cuvântul «aştept», adică doresc, înseamnă că învierea morţilor şi viaţa veacului viitor este un adevăr în care nu numai credem, ci şi nădăjduim. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Petru: “Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 13).

2. Ce este nădejdea creştină ? 
«Nădejdea creştină este dorul şi aşteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduieşte».
Dreptul Simeon, bătrânul temător de Dumnezeu, căruia Sfântul Duh “îi făgăduise” să nu guste moartea până nu va vedea pe Hristosul lui Dumnezeu, “aştepta” cu încredere neclintită împlinirea acestei dumnezeieşti făgăduinţe (Luca 2, 25-26).
Nădejdea este încredinţarea pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare şi în împărtăşirea ce el o va avea din acele împliniri. Aşa că nădejdea în învierea morţilor şi în împărtăşirea din fericirea veşnica a dat Sfinţilor Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite şi să-şi dea viaţa pentru credinţă (II Mac. 7,9). Deci nădejdea e pe de o parte «un dar», e năzuinţa sufletului în «aşteptarea» unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este «încrederea» neclintită în împlinirea făgăduinţei date nouă de Dumnezeu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufleteşti lucrurile foarte îndepărtate. «Nădejdea este o încredere adevărata în Dumnezeu, dată în inima omului prin însuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice” 281 (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, p. II, întrebarea I, traducere de Alexandru Elian, Editura Institutului Bibilic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 109).

3. Care sunt bunătăţile făgăduite nouă de Dumnezeu ? 
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos făgăduieşte celor ce fac voia Tatălui ceresc viaţa veşnică, precum şi puterea, împreună cu mijloacele prin care se dobândeşte această fericire, adică: harul dumnezeiesc, sprijin în necazuri şi ascultarea rugăciunii.

    • 1. Mântuitorul ne-a făgăduit “viaţa veşnică” (I Ioan 2, 25). “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt… Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). În pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22, 1), a celor poftiţi la cină (Luca 14, 16), a lucrătorilor viei (Marcu 12, 1) şi altele, aflăm aceeaşi făgăduinţă. Tot El ne-a făgăduit şi învierea morţilor (Ioan 5, 28, 29).
    • 2. Ca să putem câştiga fericirea veşnică, Mântuitorul ne-a făgăduit împreună-lucrarea Sfântului Duh; adică harul lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, “nădejdea noastră” (I Tim. 1, 1), vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4); însă pentru mântuire harul Lui este de neapărată trebuinţă (Ioan 3, 5).
    • 3. El ne-a făgăduit şi bunătăţile trebuitoare vieţii vremelnice: “Nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca ?… Ştie doar Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6, 31-32). Dovada sunt păsările cerului, hrănite de El şi crinii câmpului gătiţi de El, Care însă şi mai mare grijă are de oameni. Sfinţii s-au găsit de multe ori în împrejurări cumplit de grele: nu aveau hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, dar, încrezându-se neclintit în făgăduinţa lui Dumnezeu, petreceau viaţă fără grijă de aceste lucruri şi sprijinul dumnezeiesc, într-adevar, nu i-a părăsit niciodată .
    • 4. De asemenea, Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a făgăduit iertarea păcatelor, dacă ne pocăim şi ne îmbunătăţim viaţa. Că zice: “Mai mare bucurie se face în cer de un păcătos ce se pocăieşte, decât de 99 de drepţi cărora nu le trebuie pocăinţa” (Luca 15, 7). Pilda cu oaia rătăcită (Luca 15, 3-6) şi cea cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32) dovedesc ce mult voieşte Dumnezeu să ne ierte. Atâta vreme cât trăim, nădejdea de pocăinţă nu este pierdută; fiindcă unul din tâlharii răstigniţi odată cu Hristos a câştigat iertarea chiar în pragul morţii (Luca 23, 43). Dumnezeu, ne spune Iezechiel, nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 18, 32).
    • 5. Mântuitorul Hristos ne-a făgăduit ajutor întru necazuri, fiindcă: “Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară” (Ps. 45,1). Ajutorul Lui se lasă însă câteodată aşteptat, ca de pildă la nunta din Cana Galileii, când zice: “încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2,4). Dar acest ajutor cu cât este mai mult aşteptat, cu atât lucrează mai cu putere şi mai minunat. Pilda: potolirea furtunii de pe marea Tiberiadei (Matei 8, 26); izbăvirea din închisoare a Sfinţilor Apostoli Pavel şi Sila (Fapte 16, 25, 32).
    • 6. În sfârşit, Iisus Hristos ne-a făgăduit că ne va asculta rugăciunile.  “Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 14) şi “Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23). Iar ăn rugăciunea Tatăl nostru El ne-a învăţat să cerem de la Părintele ceresc toate bunătăţile de care avem nevoie.

4. De unde izvorăşte nădejdea creştină ? 
Nădejdea creştină izvorăşte din credinţa în tot ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Gal. 5, 5). Credinţa ne asigură că Dumnezeu este neţărmurit de credincios, este puternic, este bun; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite.
Nădejdea îşi trage obârşia din credinţă 282 (Sf. Grigorie Teologul, De animae restrrectione, Migne, P. G., XLVI, col. 29), aşa cum copacul odrăsleşte din rădăcină. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea; nădejdea însă ne face să le dorim şi să le aşteptăm. Credem deci că “Cel care a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El nu va minţi” 283 (Sf. Clement Romanul, Epistola 1 către Corinteni, cap. XXVII, p. 111, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, trad. note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 60), de aceea şi zice Sfântul Apostol Pavel: “Să ţinem mărturisirea nădejdii nesmintită; pentru că credincios este Cel ce a făgăduit” (Evr. 10, 23).
Suntem pătrunşi de adevărul că Dumnezeu, Căruia nici un lucru nu-i este cu neputinţă (Luca 1, 37), este destul de puternic  să-şi îndeplinească făgăduinţele (Rom. 4, 21), că Dumnezeu, Care este dragoste (I Ioan 4, 8), dă mai mult decât suntem noi în stare să primim, că Dumnezeu ne-a mijlocit, prin neasemănata jertfă a Fiului Său, fericirea veşnică, precum şi mijloacele de a o câştiga: “Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreuna cu El?” (Rom. 8,32). Neclintita încredere că Dumnezeu este desăvârşit, credincios, puternic şi bun, se numeşte credinţă în Dumnezeu. Aceasta credinţă este rădăcina şi cu cât ea este mai puternică, cu atât mai nestrămutată este nădejdea noastră. Credinţa aceasta a lecuit pe femeia ce se atinsese de poalele veşmântului Mântuitorului, pe când El Se îndrepta spre casa lui Iair (Matei 9, 22).

5. Cine este îndreptăţit să nădăjduiască în bunătăţile făgăduite de Dumnezeu ? 
În bunătăţile făgăduite de Dumnezeu este în drept să nădăjduiască tot creştinul care păzeşte poruncile lui Dumnezeu, precum şi păcătosul care se pocăieşte. “Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne! Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cela ce face voia Tatălui Meu, Carele este în ceruri” (Matei 7, 21).

    • 1. Creştinul căzut în păcat, dacă se căieşte din toată inima şi se pocăieşte, poate nădăjdui în Dumnezeu. Proorocul Iezechiel ne încredinţează că cel fără de lege de se va întoarce de la fărădelegile lui şi va păzi poruncile, va face dreptate şi milă, aceluia Dumnezeu îi iartă păcatele (Iez. 18, 21, 22). În adevăr pe Manase, împărat în Iudeea, care îndemnase poporul la închinarea idolilor, ucigând şi mulţi prooroci, Dumnezeu l-a dat în mâna vrăjmaşilor care, încătuşindu-l în lanţuri, l-au dus rob în Babilon şi l-au aruncat în temniţă. El însă, căindu-se de nelegiuirile făcute şi făgăduind din inimă să se pocăiască, Dumnezeu l-a eliberat din temniţă şi din robie şi i-a înapoiat încă şi domnia; iar el a dărâmat capistile idolilor (II Cron. 33, 2-19). Dimpotrivă, cel ce trăieşte în fărădelegi, cel ce nu face voia lui Dumnezeu zadarnic nădăjduieşte în El. Cumplitul împărat Antioh, schingiuitorul sfinţilor fraţi Macabei, fiind ros de viu de viermi, nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc, dar zadarnică i-a fost nădejdea (II Mac. 9, 28).
    • 2. Creştinul care face voia lui Dumnezeu poate nădăjdui în sprijinul lui Dumnezeu în toate nevoile, dar să se silească însuşi să câştige bunătăţile ce nădăjduieşte de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne sfătuieşte: “Lăsaţi-i Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7). Cu toate acestea şi noi înşine trebuie să ne străduim să câştigăm bunătăţile făgăduite de Dumnezeu. Cine vrea să scape de vreo boală şi să se facă sănătos, să se folosească întâi de mijloacele obişnuite de vindecare; nu ne este îngăduit să cerem numaidecât o minune. Sfântul Apostol Pavel avea darul facerii de minuni, totuşi sfătuieşte pe ucenicul său Timotei să se folosească pentru desele lui suferinţe de puţin vin (I Tim. 5, 23).

6. Care este însoţitoarea nădejdii creştine ? 
Însoţitoarea bună a nădejdii creştine este frica de păcat. Nădejdea e ca o luntre cu două lopeţi: pe una scrie îndurarea lui Dumnezeu, iar pe cealaltă, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte să făurim mântuirea “cu frica şi cu cutremur” (Filip. 2,12). Cu frică, în adevăr, fiindcă după cum marinarul ce se află în largul mării se teme, chiar pe vreme bună, de furtuna ce i-ar putea îneca corabia, tot asemenea şi creştinul trebuie să trăiască necontenit cu teama de bântuiala ispitei 284 (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicesti, XXVI, cap. 23, p. 156, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, 1931) care nu cruţă pe nimeni. Oameni oarecând plăcuţi lui Dumnezeu, cum au fost de pildă înţeleptul Solomon, au ajuns la bătrâneţe nişte nelegiuiţi. Chiar dintre îngeri au căzut unii şi încă foarte jos şi au fost lepădaţi de Dumnezeu pe vecie. Încheierea vieţii noastre o face moartea; până atunci ispita poate să doboare din starea de har pe oricine care nu lucrează la mântuirea sa cu “frică şi cu cutremur” (Filip. 2, 12). “Pentru aceea celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12).
Frica creştinului de păcat nu împuţinează nădejdea lui, ci o sporeşte. Nădejdea dă putere de a merge, e ca vântul în pânzele corabiei; iar frica face pe om prevăzător; e ca încărcătura care cumpăneşte corabia. Şi pânzele şi încărcătura ajută la o plutire bună .

7. Este nădejdea creştină un dar dumnezeiesc ? 
Negreşit, nădejdea creştină este un dar dumnezeiesc, care se pogoară în inima omului, ca o «iluminare de la Dumnezeu» 285 (Mărturisirea de credinţă…, p. a II-a, răsp. la întreb. 1; Mitropolit Dr. N. Mladin, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Const. Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1980, 30-36.). Duhul lui Dumnezeu ţine trează înlăuntrul nostru încrederea în bunătăţile veşnice şi cu cât luminarea dumnezeiască este mai puternică, cu atât mai desăvârşită este şi nădejdea.

8. Ce folos dobândeşte cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu ? 
Cine nădăjduieşte în Dumnezeu se bucură de o deosebită ocrotire din partea Lui.
“Cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; nu se vor clătina în veac” (Ps. 124, 1). Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: «Că după cum maşinile cele mai puternice şi mai numeroase nu vor fi în stare nici să răstoarne, nici să clatine acest munte, tot aşa şi cel ce-şi pune nădejdea în Dumnezeu, va rămâne neclintit în faţa tuturor loviturilor» 286 (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Psalmul 124, cap. I, vol. V, p. 186, trad. franceza, ed. M. Jeannin). Cel ce-şi pune nădejdea în Dumnezeu nu va fi ruşinat în veac: “Uitaţi-vă – zice înţeleptul Iisus Sirah – la neamurile cele din început şi vedeţi: Cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a rusinat?” (2, 10). Dovadă avem întâmplarea celor trei tineri care au fost aruncaţi în Babilon, în cuptorul cel aprins şi din care au scăpat nevătămaţi (Dan. 3, 8-10). Iosif, dus şi vândut rob în Egipt, ajunge cel dintâi în toată împărăţia Faraonului (Fac. 41).

9. Care sunt roadele nădejdii creştine ? 
Înainte de toate, nădejdea înaripează sufletul cu o vie dorire spre Dumnezeu. De aceea dă şi o deosebită putere şi trăinicie credinţei. Astfel, cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu dobândeşte multe de la El; omul acela este în stare să mute şi munţii, zice Mântuitorul (Marcu 11,23). Iar a muta munţii se tâlcuieşte: a birui cele mai mari piedici. Chiar se şi spune că Sfantul Grigorie Făcătorul de minuni (+270) ar fi mutat cu adevărat un munte 287 (Gherasim Timus, Dictionar aghiografic, Bucuresti, 1898, p. 337). Moise, încrezându-se în Dumnezeu, cu toiagul a despicat în două Marea Roşie (les. 24, 21); iar Proorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani şi şase luni (III Regi 18, 45). Cel ce nădăjduieşte este bogat cu mult înainte de a avea o bogăţie, zice Sfântul Ioan Scărarul.

    • 1. Cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în faţa oamenilor, răbdător şi liniştit în strâmtorări şi în necazuri şi mai cu seamă în faţa morţii. Cine nădăjduieşte în Dumnezeu, acela nu se uită la bunăvoinţa sau la reaua voinţă a celor mari, nici la cele ce zic oamenii despre el (I Cor. 4, 3). Acela este răbdător în suferinţa pentru că ştie că “pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18). Dreptul Iov a fost atât de răbdător, tocmai din pricina bucuriei ce o simţea nădăjduind în învierea şi răsplata viitoare (Iov 19, 25). Ar putea fi oare cineva mâhnit, având înaintea ochilor cununa răsplătirii veşnice ? Cămila în pustie îşi iuţeşte pasul îndată ce simte că se apropie apa. Scăpată de îngrijorarea setei, ea nu mai simte oboseala călătoriei; nădejdea a risipit îngrijorarea. “Umplutum-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie”, spune Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 7, 4), şi -“moartea îmi este câştig” (Filip. 1, 21). “Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Filip. 1, 23). “De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Tim. 4, 8 ). Pentru această cunună, Sfântul Apostol Andrei (+62) a primit moartea cu nespusă bucurie. Că văzând crucea, pe care era să fie spânzurat, a strigat: «Bucură-te, cruce fără de preţ, Sfinţită prin moartea Dumnezeului meu; cu desfătare privesc la tine! O, cât am suspinat eu după tine! Cu ce înfocare te-am poftit!» 288 (Ibidem, p. 67-68). Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu (+107) s-a bucurat foarte aflând că împăratul Traian l-a osândit la moarte; şi când a auzit că creştinii din Roma vor să-l scape, le-a scris rugându-i să nu-l lipsească de cununa de mucenic: «Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu» 289 (Ignatie al Antiohiei, Epistola către Romani, cap. IV, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1979, p. 175). Sfântul Arhidiacon Lavrentie (+258), osândit să fie ars de viu pe un grătar, fiindcă nu voise să predea prefectului cetăţii vasele sfinte ale bisericii, pe când era chinuit, zicea bătându-şi joc de cei ce-l chinuiau: «Acum întoarceţi-mă şi pe partea cealaltă a trupului, că una e friptă» 290 (Gherasim Timus, op. cit., p. 492). Nădejdea este deci pentru sufletul nostru întocmai ca o ancoră tare (Evr. 6, 19) şi după cum ancora ocroteşte corabia în vreme de furtună, aşa şi nădejdea fereşte sufletul de înecare, cu deosebirea că ancora se agaţă de fundul mării, pe când nădejdea se prinde de toartele cerului.
    • 2. Nădejdea creştină îndeamnă cu putere spre fapte bune şi spre virtuţi. «Nădejdea noastră este tot atât de neîndoielnică, zice Fericitul Augustin, ca şi o întâmplare petrecută în trecut». Ea a întărit pe Sfinţii Mucenici în luptele cu prigonitorii lor păgâni, pentru ca «nădejdea uşurează necazurile din aceasta lume» 291 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 67 la Geneza, cap. I, trad. cit., vol. V, p. 435).
    • 3. Nădejdea creştină chezăşuieşte viaţa veşnică. «Cine v-a mântuit?», întreaba Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi şi tot el răspunde: «Numai nădejdea în Dumnezeu şi încrederea în făgăduinţele şi în darurile Sale» 292 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 14 la Romani, cap. 6, trad. cit., vol. X, p. 372). Casa lui Dumnezeu este întemeiată pe credinţă, zidită pe nădejde şi terminată prin dragoste. În cer însă nădejdea nu va mai fiinţa, fiindcă vom fi în stăpânirea a tot ce am dorit şi aşteptat. «De aceea credinţa şi nădejdea vor înceta când aceste bunătăţi ni se vor înfăţisa” 293 (Idem, Omilia 34 la Romani, cap. 3, trad. cit., vol. IX, p. 529).

10. Despre cine se poate spune că păcătuieşte împotriva nădejdii creştine ? 

Se spune că păcătuieşte împotriva nădejdii creştine:

    • 1) Cel ce se încrede numai în el însuşi sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu. Nădejdea celui ce se încrede în sine sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu, nu este nădejde creştină, nici dumnezeiască, ci nădejde pământească. La Cina cea de Taină, Sfântul Apostol Petru se laudă cu bărbaţia lui (Matei 26, 33); dar n-au trecut decât câteva ceasuri şi el, jurându-se, a tăgăduit pe învăţătorul (Matei 26, 72). Asemenea şi uriasul Goliat, bizuindu-se pe puterea lui, îşi bătea joc de israeliti, dar a fost ucis de David, tinerelul care se încrezuse în ajutorul lui Dumnezeu (I Regi 17, 52). A te încrede în tine însuţi, zice Fericitul Augustin, înseamnă a nu avea alt ocrotitor în afara de tine însuţi; fiindcă Dumnezeu nu ocroteşte pe cel ce nu-I cere ajutor. Numai cel plin de nădejdea creştină poate striga cu încredere: “Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, sî nu mă ruşinezi în veac” (Ps. 30, 1).
    • 2) Cel ce se deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu. Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, păcat care depărtează de mântuire. Deci, să ne ferim ca de unul din cele mai mari rele ce ne pot bântui; să nu pierdem niciodată credinţa că Dumnezeu iartă păcatele şi ne ocroteşte de necazuri. Cuvintele lui Cain: “Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta” (Fac. 4, 13), sună întocmai ca tânguirea unui deznădăjduit şi neîncrezător în milostivirea lui Dumnezeu. În deznădejde căzuse şi împăratul Saul atunci când, împresurat de filisteni în război, şi-a făcut singur seama aruncându-se în sabie (I Regi 31, 3-4).
      Creştinul adevărat nu deznădăjduieşte. El ştie că îndurarea lui Dumnezeu este nesfârşită şi ajutorul dumnezeiesc este cu atât mai aproape cu cât primejdia este mai năvalnică. Înainte de păcat, teme-te de dreptate;
      După păcat, nădăjduieşte în milostivire, zice Sfântul Grigorie Dialogul. Că Parintele ceresc primeşte cu multă bucurie pe păcătosul ce se pocăieşte, ne-a arătat însuşi Mântuitorul Hristos în pilda fiului risipitor (Luca 15,11) şi în cea a drahmei pierdute (Luca 15, 8).
      Deznădejdea împinge pe om de multe ori să-şi ia singur viaţa; deci, la moartea veşnică. luda, vânzătorul Mântuitorului, s-a spânzurat din deznădejde. Deznădejdea e păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără iertare, pentru că nu mai ai timp de pocăinţă şi de fapte bune. «Cine deznădăjduieşte de mila lui Dumnezeu, îl necinsteşte, la fel cu cel ce se îndoieşte de existenta Lui», zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spune că luda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale.
    • 3) Cel ce nădăjduieşte cu prea multă cutezanţă în mila lui Dumnezeu . Încrederea prea mare (îndrăzneala) în mila dumnezeiască este păcat, fiindcă ea împinge pe cel vinovat să stăruie în păcat, amăgindu-se cu gândul că Dumnezeu, în marea Lui îndurare, Se va milostivi şi de el. În adevăr, Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept (I Ioan 3, 7). Greşeşte deci cine crede numai în bunătatea lui Dumnezeu, şi nu şi în dreptatea Lui. Că zice: “Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13,3), ca şi galileenii ucişi de Pilat. Drept aceea, încrederea şi frica de Dumnezeu trebuie cumpănite; adică, după cum este păcat atunci când frica înlătură nădejdea, tot păcat este şi atunci când cutezanţa prea mare înlătură teama.
    • 4) Cel ce ispiteste pe Dumnezeu. Ispiteşte pe Dumnezeu cel care, fără pricină binecuvântata, se aruncă în primejdie, nădăjduind că Dumnezeu o să-l scoată nevătămat, ajutându-l. Adică, cine se bate fără pricină binecuvântată, cui nu-i pasă de voia lui Dumnezeu, cine se aruncă în primejdie numai pentru semeţia de a înfrunta primejdia, nu face voia lui Dumnezeu şi deci, nu poate nădăjdui în ajutorul Lui. Căci zice Sfânta Scriptură: “Cel ce iubeşte primejdia va cădea într-însa” (int. Sir. 3, 25). Biserica nu cinsteste ca mucenici pe cei care în vremea marilor prigoane s-au aruncat cu nesăbuinţă în calea prigonitorilor, cu toate că şi aceia au murit mărturisind pe Hristos.

11. Prin ce mijloace se întreţine şi se împrospătează nădejdea ? 

Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea şi împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iacov 5, 13 şi Iuda 20).
Rugăciunea stăruitoare este – securea deznădejdii» (Sfântul Ioan Scararul) şi este solia nădejdii, trimisă să mijlocească la Dumnezeu fericirea veşnică – ţinta cea mai de pe urmă a nădejdii. Şi, după cum credinţa fără fapte bune este moartă (Iacov 2, 26), aşa şi nădejdea fără rugăciune este amortită. «încă şi prin cuminecarea cu înfricoşatele şi preacuratele Taine, adică trupul şi sângele lui Hristos, prin care Domnul nostru rămâne în noi, nădejdea noastră se face puternică. Pentru că El spune: Cel ce mănânca trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el» 294 (Mărturisirea ortodoxă…, Bucuresti, 1981, p. II, răsp. la întreb. 2, p. 110).