Select Page

Sfânta Tradiție

48. Ce este Sfânta Tradiție ? 

Sf. Tradiție sau Sf. Predanie este învățătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii și din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. Ca și Sf. Scriptură, Sf. Tradiție cuprinde Descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viața Bisericii în Duhul Sfânt, sau permanentă prezența a Duhului Sfânt în viața Bisericii.

49. Când a luat naștere Sf. Tradiție ? înainte de Sf. Scriptură, odată cu aceasta sau după ea ? 
Sf. Tradiție a luat naștere înainte de Sf. Scriptură. În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevărurile Descoperirii dumnezeiești să fie date întâi prin viu grai, spre a fi ușor înțelese și primite. Dacă învățătura dumnezeiască s-ar fi dat de la început în scris, credința nu s-ar fi răspândit cu aceeași ușurință și putere ca prin viu grai, cu care e înzestrat tot omul. Credința se dobândește și se întărește, la cei mai mulți oameni, îndeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: “Credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17).

50. Cum a luat naștere Sf. Tradiție ? 
La începutul Bisericii, învățătura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel învățătura și predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au făcut și ei vestitori ai adevărului. Ei puneau la temelia credinței lor și a acelora pe care-i converteau, aceeasi Evanghelie ieșită din plinătatea cunoașterii vieții dumnezeiești de către Hristos, cu Care Apostolii petrecuseră împreună și în care trăiau acum. Sf. Apostol Pavel arată că predica apostolică este însuși cuvântul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: “Cum ,dar vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut ? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit ? Și cum vor auzi fără de propovăduitori ? Și cum vor propovădui de nu vor fi trimiși ?… Deci, credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 14-17). Însuși Mântuitorul a poruncit Sf. Apostoli să propovăduiască prin viu grai: “Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli înșiși ne încredințează în scrierile lor că ei n-au scris în cărțile lor decât o mică parte din câte au primit de la învățătorul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mântuitorului, sfârșește Evanghelia sa cu aceste cuvinte: “Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Același Evanghelist Ioan declară într-una din Epistolele sale: “Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplina” (II Ioan 1,12). Mântuitorul însuși n-a lăsat nimic scris și nici n-a poruncit Sfinților Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai (Matei 28, 19-20).

51. Ce este Tradiția Apostolică ? 
Învățătura încredințată de Hristos, prin viu grai, Sfinților Apostoli poartă numele de Tradiție Apostolică. Din această Tradiție, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Tradiția bisericească.

52. Cum s-a dezvoltat Tradiția bisericească ? 
Sfinții Apostoli au primit învățătura dumnezeiască de la Mântuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli 43 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col. 734), care au dat-o primilor episcopi, iar aceștia, celor de după ei, până azi. Tradiția, zice Sf. Irineu, a ajuns până la noi prin grija Bisericii, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică foarte deplină, neprimind nici adaos, nici micșorare. Fericitul Augustin spune că adevărurile Tradiției care se păstrează pe întreg pământul, au fost încredințate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice 44 (Fer. Augustin, Scrisoarea. 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200). Ceea ce ține Biserica Universală și n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică 45 (Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174). Este deci o Tradiție Apostolică și este o Tradiție bisericească, în strânsă legătură una cu alta, cea din urmă avându-și obârșia și dreptarul în prima. Semnul adevăratei Tradiții este neîntreruperea. «Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au ținut ce au găsit în Biserică. Ce au învățat de la înaintașii lor, au învățat și ei pe alții. Ce au primit de la părinți, aceea au dat fiilor» 46 (Idem, Împotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L., XLIV, col. 697). De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credință care nu se depărtează întru nimic de Tradiția Apostolică și Bisericească 47 (Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116).

53. Ce legatură este între Sf. Scriptura și Sf. Tradiție ? 
Sf. Scriptură e rodul lucrării Sfântului Duh, crescut în pomul Tradiției. Sf. Scriptură e punerea în scris numai a unei părți din toată învățătura dată de Mântuitorul prin viu grai, adică din Tradiție. Astfel, între ele e o legătură atât de strânsă, încât cu greu s-ar putea face o deosebire între cuprinsul uneia și al celeilalte. Mărturiile lor se sprijină unele pe altele și amândouă alcătuiesc comoara unuia și aceluiași așezământ dumnezeiesc și omenesc: Biserica. Sf. Tradiție întregește Sf. Scriptură prin tâlcuirea adevărată. Numai tâlcuirea dată de Sf. Tradiție este adevărată, adică profetică și apostolică și primită de Biserică, pentru textul Sf. Scripturi. În al doilea rând, trebuie să ne servim de Tradiție, pentru că nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptură. Sf. Apostoli ne-au transmis învățătura Mântuitorului atât pe calea Sfintei Scripturi, cât și pe calea Tradiției Apostolice 48 (Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G., XLI, col. 1047). 49. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a către Tesaloniceni, 4, n.2, Migne, P. G., LXII, col. 488). Cuvintele Sf. Apostol Pavel: “Așadar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan Gură de Aur le tâlcuiește astfel: «De aci e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Și cele scrise și cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credință, încât socotim Tradiția Bisericii vrednică de crezare. E tradiția, nu cerceta mai mult» 49.

54. Sf. Tradiție aparține credinciosului în parte, sau Bisericii întregi ? 
Că viața în Duhul Sfânt, Sf. Tradiție aparține întregii Biserici. Credinciosul și-o însușește în măsura în care viețuiește în Biserică și participă la viața Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt. Așa ne-o spune Sf. Scriptură, așa ne-o spun și Sf. Părinți. Sf. Apostol Pavel declara: “Au nu știți că sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu, pentru că Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteți voi” (I Cor. 3, 16-17). Cine strică templul, adică Biserica lui Dumnezeu, acela nu se afla în Sf. Tradiție. Sf. Irineu, la rându-i, ne învață: «Duhul este chezășia nestricăciunii, întărirea credinței noastre, scară de înalțare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e și Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e și Biserica și plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul» 50 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.). Ereticii nefiind în Tradiție nu sunt nici în Biserică și dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici în Tradiție; ei nu trăiesc în comuniunea de viață a Duhului lui Dumnezeu și nu sunt în Hristos.

55. Ce legătură este între Biserică și Sf. Tradiție ? 
Biserica păstrează Tradiția, iar Tradiția unește și întărește Biserica. După moartea ultimului Apostol, viața în Duhul nu s-a împuținat, căci Mântuitorul făgăduiește Apostolilor și urmașilor acestora că va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor și Duhul Sfânt îi va ajuta să înțeleagă tot adevărul și să-l apere neștirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiție s-a numit și ținerea de minte vie a Bisericii. Tradiția fiind viața Bisericii, Biserica e spațiul Tradiției.

56. Care e rolul Bisericii față de Descoperirea dumnezeiască și deci și față de Sf. Tradiție ? 
Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea și propovăduitoarea fără greș a Descoperirii dumnezeiești și, prin aceasta, și a Tradiției. Ea păstrează și susține unitatea și identitatea credinței. Sf. Irineu ne dă amănunte prețioase în această privință: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire și această credință, măcar că e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca și cum ar locui într-o singură casă. De asemenea ea crede Apostolilor și Ucenicilor acestora, ca și cum ar avea un singur suflet și aceeași inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învață și transmite ca și cum ar avea o singură gură. Deși în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiției e una și aceeași. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul și același în toată lumea, tot așa și propovăduirea adevărului se arată pretutindeni și luminează pe toți oamenii care vor să vină la cunoștința adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învățături, căci nimeni nu este mai presus de învățătorul său (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvânt nu va împuțina Tradiția. Credința fiind una și aceeași, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporește, nici cel ce vorbește mai puțin nu o împuținează» 51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G.”VII, col. 552 3 – Învățătura de credință creștină ortodoxă). Biserica stă pe Tradiția Apostolilor și o mărturisește că aflându-se pretutindeni, în viața și lucrarea ei. Prin episcopii așezați de către Apostoli și urmașii acestora, Tradiția se înfățișează ca universală și neîntreruptă 52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru și Pavel, “avea Tradiția în fața ochilor” 53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neînțelegerilor din Biserica de la Corint, el a înnoit credința și Tradiția pe care le primise de curând de la Apostoli 54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiției pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop în Smirna, și care a avut legături cu mulți dintre cei care au văzut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învățat de la Apostoli 55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat. În care Apostolii au adunat toate cele ale adevărului și din care oricine poate să-ți ia băutura vieții.

57. Unde se află cuprinsă Sf. Tradiție ? 
Desigur, ca formă de transmitere a Revelației dumnezeiești supranaturale, Sfânta Tradiție, sau Tradiția apostolică, are drept conținut întreaga învățătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai de la Hristos însuși în timpul celor trei ani și jumătate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiției apostolice intră și o serie de structuri harice ale Bisericii întemeiate de Hristos și care vin de la Hristos prin Sfinții Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile și ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte harice care țin de constituția teandrică a Bisericii, precum și anumite orânduieli privind viața Bisericii și viața membrilor ei. Cărțile Noului Testament conțin și constituie Tradiția apostolică, dar nu o epuizează, căci multe altele a săvârșit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orală în Biserică (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adică prin cei îmbrăcați cu puterea Duhului Sfânt spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Într-un răstimp de opt veacuri, conținutul Sfintei Tradiții, adică al Tradiției apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare și anume:

    • 1. Simbolurile de credință (cel zis “apostolic” sau “roman”, folosit astăzi de Biserica Romano-Catolică și de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcătuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) și II de la Constantinopol (381), singurul folosit în Biserica Ortodoxă și, alternativ cu cel “roman”, în Biserica Romano – Catolică și uneori la protestanți; și cel “atanasian”, folosit în Biserica Anglicană);
    • 2. Cele 85 de canoane apostolice;
    • 3. Definițiile dogmatice și canoanele celor 7 sinoade ecumenice și ale celor 9 sinoade particulare (aprobate de sinodul Trulan);
    • 4. Mărturisirile de credință ale martirilor;
    • 5. Definițiile dogmatice împotriva ereziilor;
    • 6. Scrierile Sfinților Părinți;
    • 7. Cărțile de slujbă ale Bisericii și
    • 8. Mărturiile istorice și arheologice referitoare la credința creștină apostolică.

58. Tradiția e schimbătoare sau neschimbătoare ? 
Aluatul împărației lui Dumnezeu e amestecat cu frământătura omenească și ce e neschimbător stă la un loc cu ce e schimbător și trecător. Păzind ce trebuie, Biserica rămâne de-a pururi aceeași și viața ei în Duhul nu cunoaște adăugire sau micșorare. Tradiția, fiind curentul de viață al Bisericii, stă în strânsș legătură cu valorile și năzuințele spre desăvârșire ale credincioșilor. Credința și morala creștină sunt neschimbătoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeiești, iar Biserica a lucrat continuu pentru desăvârșirea sufletească a credincioșilor, așa cum ne-o dovedește istoria Bisericii încă de la apariția creștinismului. Prin urmare, “Tradiția”, în înțelesul creștin, nu înseamnă încremenire în forme moarte omenești, ci numai păstrarea nestricată a adevărului Descoperirii dumnezeiești, izvor nesecat de desăvârșire.

59. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții ? 
Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea ce erau… Se poate adăuga forma, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași” 56 (Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667). Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătam o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire cea sfântă a acelorași adevăruri dumnezeiești, în “Dogme”, care sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.

60. Ce condiție se cere pentru ca un adevăr de credință să fie formulat în Dogmă ? 
Adevărul de credință trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție.

61. Când Sinoadele ecumenice nu se mai adună, cum deosebim învățătura adevărată de cea mincinoasă ? 
De la ultimul Sinod ecumenic (787) până astăzi, oamenii învățati ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atenție Sf. Scriptura și Sf. Tradiție și au scos din ele învățăturile trebuitoare și adevărate pe care totdeauna le-au înfățișat în opoziție cu cele mincinoase. Aceste învățături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în “Mărturisiri de Credință”, călăuze vrednice de toată încrederea. În clipele grele ale vieții Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia sunt crainicii adevărului dumnezeiesc. Când împrejurări deosebite împiedică adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimțirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevăr de credință sau de viață, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi și al Sf. Tradiții.

62. Care e datoria noastră principală față de Sf. Tradiție? 
Să păstrăm cu sfințenie și neatins cuprinsul ei, la fel ca pe acela al Sf. Scripturi, așa cum au făcut Părinții din cele mai vechi timpuri. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privință: «Unele dintre dogmele și propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învățătura scrisă, pe altele însă le-am primit din Tradiția Apostolilor, transmise în taină. Amândouă aceste categorii au aceeași autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaște cât de cât așezămintele bisericești. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanță, nu ne-am da seama că am păgubi Evanghelia în părțile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi și foarte obștesc) cine a învățat prin scris că acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învățat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce Sfânt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei și a Paharului binecuvântării? Nu ne mulțumim cu cele pe care le menționează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină și pe care le luam din învățătura nescrisă. Noi binecuvântăm apa Botezului și untdelemnul Ungerii, ba încă și pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiția tăcuta și tainică? Ce cuvânt scris ne-a învățat ungerea însăși cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legătură cu Botezul, lepădarea de satana și de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învățătura nepublicată și secretă pe care Părinții noștri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învățăseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreției sfinte a Tainelor?… La fel Apostolii și Părinții care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat taina lor în ascuns și în tăcere demnitatea lor…» 57 (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189). Iar Sf. Ioan Damaschin zice: “În Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche și adevărată Tradiție, care ne spune că în momentul slăvitei ei adormiri, toți Sfinții Apostoli, care colindau lumea în vederea mântuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri și au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cerești etc.” 58 (Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea. Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748). Botezarea copiilor mici e o Tradiție apostolică 59 (Fer. Augustin, Despre Facere, explicată cuvânt cu cuvânt, 10,23,39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426). Aceste lucruri se știu prin grija aleasă și evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiție și pe care, la rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeași grijă și evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni după noi.

63. Care sunt condițiile sau semnele adevăratei Tradiții ? 
Iată cum lămurește Vincențiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți… Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singura această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseste pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtam deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat Sfinții înaintași și Părintii noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă» 60 (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639). Tradiția trebuie să vină de la Apostoli. Așa înțelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna și pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

64. Prin ce mijloace statornicește Biserica adevărurile de credință dezvoltate de-a lungul Tradiției ? 
Biserica statornicește aceste adevăruri prin hotărârile (canoanele) Sinoadelor ecumenice și prin Cărțile simbolice. Definițiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat frământat de Tradiție, zeci sau sute de ani, până în momentul când Biserica, prin împuterniciții ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfânt, adevărul din dezbateri, ca aurul în cuptor și-l înfățișează în definiții sau formule care devin obligatorii pentru toți credincioșii. Pentru Biserica Ortodoxă sunt obligatorii definițiile celor șapte Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cărțile simbolice sau Mărturisirile de credință au apărut în Biserica Ortodoxă din cauza întreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 încoace. Mărturisirile de credință lămuresc întrebările noi care s-au ivit în viața Bisericii și le dezleagă cu ajutorul Sf. Scripturi și al hotărârilor Sinoadelor ecumenice sau locale, în duhul celei mai curate Tradiții. Asemenea Mărturisiri de credință sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movilă, numită “Mărturisirea Ortodoxă”, închegată și formulată definitiv la Sinodul de la lași (1642) 61 (A se vedea ediția mai nouă a acestei Mărturisiri Ortodoxe, după un text grec inedit, Ms. Parisinus, 1265, datorată Pr. N. M. Popescu, și reproducerea textului trad. rom., ed. Buzau 1691, datorată Diac. Gh. Moisescu, București, 1942, și ediția: Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de Prof. Alexandru Elian, București, 1981); “Mărturisirea Patriarhului Dositei”, care se numește și “Pavăza Ortodoxiei” și care e tot una cu “Mărturisirea Patriarhilor Ortodocsi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; “Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos” și altele 62; Die Bekenntnisse und die wichtigsten Glaubenszeug-nisse der griechisch-orientalischen Kirche im Originaltext, nebst, einleitenden Bemerkungen von lon Mihalcescu, Leipzig, 1904, p. 22, s.u., 123 s.u., 183 s.u.). Pentru importanța, răsunetul și neîntrerupta ei actualitate față de doctrina romano-catolica, merită să fie trecută în rândul Mărturisirilor de Credință și “Enciclica Patriarhilor Ortodocsi” de la 1848 63 (Teodor M. Popescu, Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848, studiu introductiv, text și traducere (extras), București, 1935, p. 80-104, 105-140).

65. Ce este un sinod ecumenic ? 
Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor întregii Biserici drept-credincioase, pentru statornicirea, formularea și întărirea învățăturii și regulilor de viață ale Bisericii.

66. Care este obârșia ținerii Sinoadelor ecumenice ?
Obârsia ținerii Sinoadelor ecumenice se ridică până la Sf. Apostoli, care au ținut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrând sub paza și împreună-lucrarea Sfântului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărâri de credință și de reguli de viață creștină cu putere și obligație pentru toți credincioșii, așa cum se vede în Faptele Apostolilor (15, 1-29).

67. Pe cine înfățișau Sf. Apostoli adunați în Sinod ? 
Ei înfățișau pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevăzut al Bisericii, așa cum ni se spune în cuvintele: “Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Mă ascultă și cine se leapadă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Ca înfățișători ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub oblâduirea Sf. Duh, cum ne adeverește Sf. Scriptură: “Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, că nu-L vede pe El, nici nu-l cunoaște pe El; voi îl cunoașteți, căci cu voi petrece și în voi va fi” (Ioan 14, 16-17).

68. Cui a încredințat Mântuitorul conducerea Bisericii, după înălțarea Sa la cer ?

După înălțarea Sa la cer, Mântuitorul a încredințat conducerea Bisericii Sale Sfinților Apostoli, așa cum spune El însuși: “Precum M-ai trimis pe Mine în lume și Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17, 18). “Și apropiindu-Se, Iisus le-a grăit lor zicând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 18-20). Când li Se arată, în ziua Învierii, Mântuitorul spune Apostolilor: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi”; și acestea zicând, a suflat și a zis lor: “Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, li se vor ierta și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23).

69. Ce fel de puteri a dat Mântuitorul Apostolilor și urmașilor lor în Biserică ? 
Mântuitorul a dat Apostolilor, și prin ei urmașilor acestora, puterea de a învăța, adică de a propovădui adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, puterea de a sfinți, adică de a împărtăși credincioșilor harul lui Dumnezeu și puterea de a conduce, adică de a păstori, a povățui și a conduce pe creștini, așa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).

70. Sf. Apostoli au folosit această întreită putere, fiecare în parte sau în unire și conlucrare ? 
Fiecare Apostol deținea și folosea această putere asupra credincioșilor săi, însă cu respectarea credincioasă a cuvântului Domnului, de a păstra împreună cu ceilalți Apostoli “unirea Duhului întru legătura păcii” (Efes. 4, 3). Când a fost vorba de o hotărâre de credință, asupra căreia se iviseră neînțelegeri între creștinii din Antiohia, atunci puterea de a învăța nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arată că înșiși Sf. Apostoli, deși întărți cu puterea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuși, în momente însemnate, nu foloseau separat această putere, ci în împreună-lucrare frățească, cu ajutorul Sfântului Duh. Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecărui Apostol puterea de a-și conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Biserici a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mântuitorului: “Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

71. Pe cine au lăsat Sf. Apostoli ca urmași ai lor la conducerea Bisericii văzute ? 
Sf. Apostoli au lăsat, după porunca Domnului, ca urmași la conducerea Bisericii văzute, pe episcopi, cărora le-au dat această autoritate, împărtășindu-le harul Sfântului Duh prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie. Despre aceasta ne încredintează atât Sf. Scriptură, cât și Sf. Tradiție. Sf. Apostol Pavel, așezând ca episcopi pe Tit în Creta și pe Timotei în Efes, le dă învățături și sfaturi cum să-și conducă credincioșii. El scrie lui Timotei: “Nu fi nepăsător față de harul ce este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților. Cugetă, la acestea, ține-te de acestea, ca propășirea ta să fie vădită tuturor. Ia seama anume la tine însuți și la învățătură; stăruie în acestea. Căci făcând aceasta și pe tine te vei mântui, și pe cei care te ascultă” (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preoților spune aceluiași Timotei: “Mâinile degrab să nu-ți pui pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5, 22). Mântuitorul a încredințat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăși puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceștia au încredințat-o episcopilor, împărtășindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine ascultă de episcopii hirotoniți după rânduiala canonică a Bisericii, ascultă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapadă de episcopii legitimi, se leapadă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, după înseși cuvintele Mântuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu și Sf. Ciprian susțin că ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, că în Biserică nu se poate face nimic fără episcopi și că nu există Biserică fără episcopi, preoți și diaconi 64 (Sf. Ignatie, Scrisoarea către Tralieni, 2,1; 2, 3; 3, 1; 7, 2, Migne, P. G.,V, col. 676, 677, 680; Sf. Ciprian, Scrisoarea 66 (către Florentiu), 8, CV, 3, 2, p. 732).

72. Cum foloseau episcopii întreita putere dată lor de Sfinții Apostoli ? 
După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredințați spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, “unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalți episcopi. Când însă se ivește nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credință, sau de a statornici o regulă de viață, care interesează întreaga Biserică, puterea de conducere nu se mai practica de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adică de Sinodul ecumenic, așa cum puterea cea mai înaltă apostolică s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor șapte Sinoade ecumenice stă mărturie ca autoritatea cea mai înaltă în Biserică este Sinodul ecumenic.

73. Sinodul ecumenic are puterea de a statornici învățături noi de credință ? 
Sinodul ecumenic nu face decât să lămurească și să statornicească -când nevoia o cere- un adevăr descoperit de Domnul și care se găsește nedezvoltat în Sf. Scriptura sau în Sf. Tradiție. El poate statornici, de asemenea, reguli de viață pentru întreaga Biserică .

74. Ce condiții trebuie să îndeplinească o învățătură de credință statornicită de un Sinod ecumenic, ca ea să aiba putere obligatorie pentru toți creștinii ? 
Aceste condiții sunt:

    • 1. Ca acea învățătură de credință să fie cuprinsă mai mult sau mai puțin lămurit în propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adică să se afle în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție.
    • 2. Ca lămurirea și statornicirea învățăturii să se facă de către un Sinod ecumenic, care lucrează cu ajutorul Duhului Sfânt și reprezintă cu adevărat Biserica.

Cea mai deplină statornicire sau formulare scurtă a credinței creștine este Simbolul de credință .