Select Page

Sfaturile evanghelice

233. Ce sunt sfaturile evanghelice ? 

Pentru dobândirea mântuirii, orice creştin trebuie să dea ascultare poruncilor despre care s-a vorbit până acum. Nimeni nu se poate mântui dacă nu ţine seama de aceste porunci.
Dar pentru cei ce tind spre o desăvârşire morală deosebită şi vor să ajungă mai repede şi mai sigur la mântuire, în Sfânta Evanghelie s-au rânduit şi alte căi, cunoscute în Biserică sub numele de sfaturi evanghelice.
Se numesc sfaturi, pentru că, spre deosebire de porunci, care sunt cerute oricărui creştin fără deosebire, sfaturile evanghelice sunt lăsate la voia şi puterea fiecăruia. Ele nu sunt cerute tuturor, fiindcă sunt mai greu de îndeplinit. “Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora este dat” (Matei 19, 11), spune Mântuitorul Hristos.

234. Câte şi care sunt sfaturile evanghelice ? 
Sfaturile evanghelice sunt trei:

    • sărăcia de bună voie,
    • castitatea sau fecioria şi
    • supunerea faţă de un conducător duhovnicesc.

Pentru îndeplinirea acestor sfaturi evanghelice se leagă cu jurământ cei ce îmbrăţişează viaţa monahală.

235. Ce înţelegem prin sărăcia de bună voie ? 

Bogîţia este, de cele mai multe ori, o piedică în calea mântuirii. Pentru agonisirea, sporirea şi păstrarea ei, omul este adesea împins la o mulţime de păcate: lăcomie, furt, nedreptate, zgârcenie. Averea pricinuieşte, apoi, multe griji şi tulburări. În sfârşit, când o are, omul alunecă repede spre o viaţă de îmbuibare, petreceri şi lene, întocmai ca bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi care-şi făurea numai planuri iubitoare de sine (Luca 12, 16-40).
Rari de tot sunt cei care ştiu să folosească averea pentru înnobilarea sufletului lor şi pentru ajutorarea aproapelui în nevoie. Şi pentru ca cei mai mulţi nu izbutesc să o stăpânească şi să o folosească aşa cum trebuie, Mântuitorul spune: “Mai lesne este a trece camila (funia cu care se ancoreayă vapoarele) prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24).
De aceea Mântuitorul sfătuieşte pe cei ce doresc să ajungă mai repede şi mai lesne la desăvârşire să se despartă de avere şi să trăiască în sărăcie. Aceasta a spus-o Mântuitorul tânărului bogat, care venise să întrebe ce bine să facă spre a avea viaţă de veci. Când Mântuitorul i-a răspuns că trebuie să păzească poruncile Legii, acela a spus că le-a păzit din tinereţe. Atunci Mântuitorul i-a zis: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Din cuvintele Mântuitorului reiese limpede că îndeplinirea poruncilor este de ajuns pentru mântuire, dar că, prin săracia de bună voie, creştinul poate urca o treaptă mai sus pe scara desăvârşirii. Fără îndoială că, fiind scutit de grijile şi primejdiile morale la care duce bogăţia, cel sărac de bună voie are mai mult răgaz şi mijloace mai înlesnite pentru a se îngriji de curăţirea şi înălţarea sufletului său.
Sărăcia de bună voie nu înseamnă lene, ci înlăturarea lăcomiei de avere. Împlinirea acestui sfat îndulceşte lupta pentru existenţă şi face ca mulţi oameni lipsiţi să capete mijloace de trai, primind din cele dăruite de cei se leapadă de avere.

236. Ce este castitatea sau fecioria ? 
Aşa cum am văzut mai înainte, căsătoria este rânduită de însuşi Dumnezeu, chiar la facerea lumii, pentru înmulţirea şi dăinuirea neamului omenesc, iar creştinismul a ridicat-o la treaptă de sfântă Taina. Ea este, prin urmare, o rânduială firească şi morală pentru orice om.
Cu toate acestea, pentru cel ce-şi alege viaţa de rugăciune, sau se aşează în slujba răspândirii creştinismului, sau în slujba milosteniei obşteşti, căsătoria, cu grijile şi greutăţile ei, ar fi o piedică de care s-ar putea lipsi, spre a se putea închina cu totul chemării ce şi-a ales.
Dar nu oricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mântuitorul spune: “nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” (Matei 19,11). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nu le porunceşte, ci numai îi sfătuieşte să trăiască în feciorie (I Cor. 7, 6).
Folosul moral al fecioriei îl arată tot Sfântul Apostol Pavel, când zice: “Eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă… Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (I Cor. 7, 32-33).
La feciorie pentru toată viaţa se leagă cu jurământ greu cei ce îmbrăţişează viaţa monahală. Dar au fost şi sunt şi astăzi creştini, care, deşi trăiesc în lume, îşi păstrează castitatea toată viaţa lor.
Fecioria este ţinută de atât de puţini, încât ea nu va putea fi niciodată o piedică serioasă pentru înmulţirea omenirii, şi cu atât mai puţin un pericol pentru existenţa ei.

237. Ce este supunerea faţă de un conducator duhovnicesc ? 
Am vazut că, pentru a scăpa de robia patimilor şi a căpăta libertatea şi mântuirea, credinciosul trebuie să-şi supună voinţa sa legii morale. Dar voinţa fiind din fire slabă şi pentru a nu aluneca spre păcat, credinciosul dornic să ajungă mai repede şi mai sigur la desăvârşire este îndemnat să renunţe la voinţa proprie şi să asculte fără şovăire de un îndrumător duhovnicesc, care este în măsură să conducă sufletele, datorită experienţei şi înaintării lui în viaţa morală.
Sfatul ascultării este cuprins în cuvintele Mântuitorului: “Oricine voieşte să vina după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Ascultarea de un îndrumător duhovnicesc nu este o înjosire a demnităţii omeneşti, precum socotesc unii, ci, dimpotrivă, o adevarată înalţare, potrivit cuvintelor Mântuitorului: “Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).